În universul thrillerelor nordice, realitatea depășește adesea ficțiunea, iar „Cazul Thomas Quick. Crearea unui ucigaș în serie” reprezintă un exemplu șocant. Jurnalistul suedez Hannes Råstam, un maestru al investigațiilor premiate (inclusiv cu Golden Spade și Prix Italia), dezvăluie aici cel mai mare scandal judiciar din istoria modernă a Suediei: povestea lui Sture Bergwall, un pacient internat într-o clinică psihiatrică pentru criminali periculoși, care, sub pseudonimul Thomas Quick, a mărturisit peste 30 de crime brutale – ucideri, violuri și chiar canibalism – devenind „cel mai mare ucigaș în serie” scandinav. Între 1992 și 2001, Quick a fost condamnat de opt ori pentru asasinate comise în anii ’60, ’70 și ’80, bazându-se pe confesiuni extrase în sesiuni terapeutice intense, sub influența unor sedative puternice precum Antabuse și hipnoză.
Råstam, care a murit de cancer chiar după finalizarea manuscrisului, transformă această carte într-un documentar incisiv, împărțit în trei părți: prima explorează ascensiunea lui Quick ca fenomen media, a doua disecă erorile sistemului, iar a treia reconstruieste procesul de retractare a mărturiilor. Autorul a petrecut ani întregi analizând mii de pagini de dosare judiciare ascunse, interviuri cu Quick însuși (peste 40 de ore), procurori, psihiatri, polițiști și chiar psihanalista Margit Norell, care a orchestrat terapiile „de recuperare a memoriilor reprimate”. Ce iese la iveală este o cascadă de eșecuri: confesiuni fabricate sub presiune terapeutică, dovezi circumstanțiale ignorate (cum ar fi alibiuri solide sau lipsa urmelor ADN), și o credulitate orb a experților care au preferat spectacolul unei victime colective închise. Quick nu era un monstru, ci un om vulnerabil, cu istoric de abuzuri și dependențe, manipulat de un sistem care dorea cu disperare să rezolve crime nerezolvate – de la dispariția unui băiat de 11 ani în 1980 la uciderea unui diplomat olandez în 1988.
Stilul lui Råstam este riguros și sobru, ca un bisturiu: evită senzaționalismul, concentrându-se pe detalii factuale care te lasă mască. De exemplu, el demonstrează cum Quick descria scene de crimă cu erori flagrante (locuri greșite, victime confuze), iar „dovezile” – precum un cuțit găsit în pădure – se dovedesc a fi coincidențe absurde. Cartea nu e doar o demolare a cazului Quick, ci o critică la adresa psihanalizei speculative și a justiției suedeze, care a permis opt condamnări fără probe fizice solide. Rezultatul? Toate verdictele au fost anulate între 2008 și 2013, iar Råstam devine eroul care a declanșat această revizuire, transformând un mit în rușine națională.
Această lectură te confruntă cu fragilitatea adevărului: cum un sistem presupus infailibil poate crea un monstru din nimic? Este esențială pentru pasionații de true crime, dar și pentru oricine se întreabă despre limitele memoriei și justiției. Nu e ușoară – te face să te simți complice la o eroare colectivă –, dar e un triumf al jurnalismului care obligă la reflecție profundă.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.