În Casa numelor, Colm Tóibín, maestrul subtil al prozei irlandeze cunoscut pentru explorări intime ale suferinței umane în romane precum Brooklyn sau Mărturia Mariei, se avântă într-un teritoriu antic și sângeros: mitul grec al familiei Atrizilor. Publicat în 2017, romanul reinterpretează tragedia Oresteia a lui Eschil, dar cu o sensibilitate modernă care desființează zeii capricioși și amplifică vocile umane – în special ale femeilor răzbunătoare și ale băieților marcați de umbră. Nu e o simplă adaptare fidelă; Tóibín injectează ficțiune originală, umplând golurile din legende cu o narativă care pulsează de tensiune domestică și violență inevitabilă.
Povestea se învârte în jurul Clitemnestrei, soția regelui Agamemnon, a cărei furie primordială explodează după sacrificiul fiicei sale, Ifigenia, cerut de zei pentru a înlesni vânturile spre Troia. Tóibín o portretizează pe Clitemnestra nu ca pe o mostră mitică, ci ca pe o femeie devastată, sedusă de prizonierul Egist și mânată de o sete de răzbunare care o transformă în arhitecta căderii soțului său triumfător. Vocea ei deschide romanul cu o intensitate viscerală: „Am simțit cum se deschide poarta casei noastre și cum intră umbrele, aducând cu ele miros de sânge și trădare.” Paralel, Tóibín urmărește absența lungă a fiului Orestes – un interludiu inventat de autor, unde băiatul devine martor la corupția palatului, exilul și trezirea la o maturitate chinuită – și pe Electra, sora devotată, a cărei loialitate orbă față de tată o face complice la un ciclu de ură.
Stilul lui Tóibín e, ca întotdeauna, economic și precis, cu propoziții care taie ca un cuțit ascuțit, evocând un realism magic fără excese lirice. Scenele de sacrificiu sau asasinat sunt grafice, dar neverosimil de umane: plânsul Ifigeniei nu e un cor tragic, ci un strigăt de copil înșelat cu promisiunea unei nunți. Criticii au lăudat această umanizare – NPR o numește „o reinterpretare care reînvie suferința grecilor antici cu o cruzime neimaginată”, iar The Guardian subliniază cum Tóibín transformă femeile mitice în figuri „vii și furioase, sortit unui destin teatral”. Totuși, unii cititori (inclusiv recenzii de pe Goodreads) regretă că accentul pe Orestes diluează forța personajelor feminine, făcând narațiunea uneori prea lentă în mijloc, ca un interludiu politic în miez de furtună.
Ce face Casa numelor memorabilă e explorarea temei răzbunării ca moștenire familială: o casă a numelor care devine mormânt al secretelor, unde dragostea se transformă în crimă, iar puterea – în izolare. Tóibín ne amintește că zeii absenți lasă un vid umplut de ambiții umane, făcând tragedia lui Agamemnon nu doar antică, ci eternă. Un roman captivant pentru iubitorii de ficțiune istorică având o ușoară tentă mitică – merită citit într-o suflare, ca o noapte de insomnie sub cerul Argosului.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
