Într-o Britanie distopică unde justiția s-a transformat într-un reality show sângeros numit Death is Justice, Kerry Drewery ne aruncă în miezul unui coșmar terifiant de plauzibil. Romanul, primul dintr-o trilogie YA publicată în 2016, urmărește povestea lui Martha Honeydew, o fată de 16 ani prinsă cu arma în mână deasupra corpului unei celebrități adorate. Nu există procese echitabile aici: publicul votează zilnic prin SMS-uri scumpe dacă ea e vinovată sau nevinovată, iar execuția e un episod de prim-time cu ratinguri explozive.

Drewery construiește o lume crudă, dar recognoscibilă, unde media manipulează emoțiile maselor, iar adevărul devine victimă a ambițiilor corporatiste. Narativa alternează perspective – de la inocenta Martha, la consilierul ei sceptic Eve Stanton și la prietenii ei loiali – intercalate cu scenarii TV cinice, pline de dialoguri tăioase și momente de suspans pur. E o carte care te face să te întrebi: aș vota eu oare, de pe canapea, să ucid pe cineva? Sau aș ridica vocea împotriva unui sistem corupt?

 Premisa originală, care amintește de un amestec între The Hunger Games și Black Mirror, dar cu un accent pe comentariul social despre inegalități, fake news și consumerism. Personajele sunt vii, cu motivații complexe: Martha nu e o eroină perfectă, ci o adolescentă vulnerabilă prinsă în vârtejul conspirațiilor. Finalul lasă poftă de mai mult, ducând spre o continuare explozivă.

Totuși, ritmul suferă uneori de la salturile narative, iar unele twist-uri pot părea previzibile pentru fanii genului. Dar astea sunt mici fisuri într-un zid de tensiune care te ține lipit de pagini. Cu o notă medie de 3.7/5 pe Goodreads (din peste 500 de recenzii), „Celula 7” e o lectură obligatorie pentru oricine iubește distopiile inteligente. Dacă vrei o carte care să te facă să privești știrile cu alți ochi, apuc-o fără ezitare – dar pregătește-te să nu o lași din mână. Recomand cu entuziasm!

Advertisement

Dacă ești în căutarea unui thriller psihologic care să-ți țină răsuflarea până la ultima pagină, „În spatele ușilor închise” de Freida McFadden este alegerea perfectă. Autoarea, un medic specializat în leziuni cerebrale și regină a suspansului pe listele de bestsellere Amazon și USA Today, ne introduce în lumea sumbră a Norei Davis – o tânără chirurg care încearcă să-și construiască o viață normală, fugind de moștenirea familială devastatoare. Tatăl ei, Aaron Nierling, un criminal în serie carismatic și psihopat, a ucis zeci de femei în subsolul casei lor, iar Nora, copilă la acea vreme, a fost martora tăcută a prăbușirii lumii sale. Acum, la ani distanță, ea se confruntă cu un nou val de orori: un ucigaș în serie care imită metodele tatălui ei, lăsând victime în scene de crimă identice cu cele din trecut.

McFadden construiește cu măiestrie o narativă duală, alternând între prezentul tensionat al Norei – o femeie izolată, bântuită de paranoia și de secretele pe care le ascunde chiar și de cei mai apropiați – și flashback-urile copilăriei ei, care dezvăluie treptat trauma profundă. Ce face cartea cu adevărat memorabilă este modul în care explorează moștenirea genetică a răului: poate fi omul condamnat la monstruozitate doar pentru că poartă sângele unuia? Nora, cu bisturiul ei precis în sala de operații, devine un narator imprevizibil, iar cititorul este constant pus în poziția de a-i pune la îndoială intențiile. Suspansul este amplificat de elemente medicale autentice – McFadden, folosindu-și expertiza, descrie cu realism crud autopsiile și traumele psihice –, dar și de un umor negru subtil, care alină temporar atmosfera apăsătoare.

 Criticii și cititorii deopotrivă laudă cartea pentru profunzimea psihologică – nu e doar o vânătoare de criminali, ci o reflecție dureroasă asupra vinovăției moștenite și a luptei pentru răscumpărare. Pe Goodreads, media notelor depășește 4 stele, cu mii de recenzii care vorbesc despre „o lectură hipnotizantă” și „un final care te lasă cu gura căscată”.

Dacă ești sensibil la teme ca abuzul familial sau violența grafică, pregătește-te – McFadden nu ocolește detaliile crude. Totuși, pentru fanii genului (gândește-te la Gillian Flynn sau Riley Sager), aceasta este o bijuterie obligatorie. „În spatele ușilor închise” nu doar că te captivează, ci te obligă să privești cu suspiciune în propriile umbre.

Advertisement

Boualem Sansal, unul dintre cei mai curajoși voci ale literaturii nord-africane contemporane, revine cu un roman care disecă fin cu precizie chirurgicală vulnerabilitățile societăților noastre în fața extremismului religios. Publicat inițial în franceză în 2019 sub titlul Le Train d’Erlingen ou la métamorphose de Dieu și tradus în română de Mădălina Ghiu în 2020 la editura Humanitas, Trenul de Erlingen nu este doar o distopie, ci o oglindă terifiantă a realității actuale, unde indiferența și frica hrănesc monștrii ideologici. Sansal, inginer convertit la scris și critic asiduu al fundamentalismului islamist – temă recurentă în operele sale precum 2084: O odisee a memoriei – construiește aici o lume fictivă care seamănă alarmant de mult cu a noastră, avertizând asupra modului în care religia, deturnată de manipulări politice și sociale, suferă o “metamorfoză” demonică.

Acțiunea se petrece într-un sat european imaginar, Erlingen, izolat și vulnerabil, unde o epidemie misterioasă – un fel de ciumă modernă – lovește brutal. Autoritățile, paralizate de birocrație și negare, trimit un tren pentru a evacua supraviețuitorii, dar ceea ce urmează este o spirală a haosului: un grup de extremiști religioși preia controlul, transformând vehiculul într-un microcosmos al fanatismului. Personajele, de la primarul la ridicol la preotul confuz și jurnalistul cinic, sunt croite cu un realism crud, reflectând slăbiciunile umane universale: lașitate, oportunism și o sete disperată de sens într-o lume secularizată. Structura narativă este una dintre cele mai inovatoare trăsături ale romanului – nu o linie cronologică dreaptă, ci un mozaic de voci, documente și relatări fragmentate, care derutează inițial cititorul, dar îl obligă să reconstruiască adevărul pas cu pas. Această tehnică, departe de convențiile romanești clasice, amplifică senzația de dezorientare, mirroring perfect haosul descris.

Ce face cartea memorabilă este profunzimea criticii sale sociale: Sansal nu se limitează la un denunț al jihadismului, ci explorează cum societățile “civilizate” – prin indiferență sau orbire voluntară – permit proliferarea acestor ideologii în zonele fragile, de la periferiile urbane la sate uitate. “Prima rațiune a vieții este de a te apăra și de a-ți apăra libertatea”, spune autorul într-un citat emblematic, subliniind că lupta nu e doar împotriva dușmanului extern, ci împotriva propriei inerții. Romanul tulbură prin virulența sa, amintind de Supunerea lui Houellebecq sau de distopiile lui Orwell, dar cu o notă personală, ancorată în experiența algeriană a autorului, marcată de războiul civil din anii ’90.

Nu e lipsit de defecte: ritmul poate părea sacadat, iar unele digresiuni filozofice riscă să dilueze tensiunea narativă. Totuși, potențialul său de roman-cult este evident – o lectură care nu doar diversifică, ci provoacă, obligându-te să privești în abisul propriu. Dacă ești fan al literaturii care taie adânc în carne vie, Trenul de Erlingen merită un loc pe noptiera ta.

Advertisement