Într-o lume marcată de amenințări teroriste, Steve Jackson debutează cu un roman de spionaj captivant și plin de tensiune. „Mentorul”, publicat în 2006, ne poartă în mijlocul unui nou atentat cu bombă în metroul londonez, al doilea în doar doi ani, care amintește de tragediile reale din 7 iulie 2005. Eroul principal, Paul Aston, este un tânăr agent MI6 cu o minte ascuțită, dar prins în dileme personale profunde, precum relația complicată cu iubita sa însărcinată. Sub îndrumarea enigmaticului său superior, Mac, Paul pornește să dezlege ițele unei conspirații periculoase. Inamicul, supranumit Mentorul, este un fost agent MI6 mânat de ură, care cunoaște toate secretele meseriei și nu se va opri până nu-și îndeplinește planul de răzbunare.

Ce face romanul atât de atrăgător? Jackson, fost jurnalist cu un talent pentru detalii autentice, creează personaje vii și credibile, departe de tiparele eroilor de neînvins. Paul Aston nu este un supererou, ci un om obișnuit, prins în vârtejul spionajului, cu slăbiciuni care îl fac apropiat de cititor și adaugă profunzime emoțională. Acțiunea este alertă, cu scene de o intensitate copleșitoare – descrierea exploziei din metrou este de o cruzime care îți taie respirația. Răsturnările de situație sunt bine plasate, dezvăluirile despre loialitate și identitate fiind surprinzătoare și bine construite. Narativa alternează perspectivele și timpurile verbale, amplificând implicarea cititorului, într-un stil care amintește de serialul „Spooks”, dar cu un realism britanic tăios.

Nu lipsesc micile imperfecțiuni: unii cititori (pe platforme precum Amazon sau Goodreads) consideră că romanul recurge uneori la clișee tipice genului sau că ritmul rapid neglijează anumite fire narative secundare, precum povestea romantică. Totuși, aceste aspecte nu diminuează farmecul general. Cu o medie de 3,5/5 pe Goodreads, „Mentorul” este un debut remarcabil, urmat de continuarea „Iuda”, și o lectură obligatorie pentru pasionații de spionaj politic cu mize personale.

Advertisement

„Marșul cel lung” (titlul original „The Long Walk”, publicat în 1979 sub pseudonimul Richard Bachman) reprezintă una dintre cele mai tulburătoare explorări ale universului distopic semnat de Stephen King, dezvăluind o fațetă a autorului care îmbină tensiunea psihologică profundă cu o critică acidă la adresa societății americane contemporane. Romanul, primul din seria de opere publicate sub pseudonimul Bachman, a fost scris în 1966-1967, în perioada studențească a lui King, și a fost respins de mai multe ori înainte de a vedea lumina tiparului. Este o capodoperă a genului horror psihologic, unde groaza nu vine din monștri supranaturale, ci din cruzimea umană și din limitele extreme ale anduranței fizice și morale.

Acțiunea se petrece într-o Americă alternativă, guvernată de o dictatură opresivă numită „Marele Premiu”, unde un spectacol televizat sângeros devine simbolul distracției naționale. Cincizeci de băieți adolescenți, cu vârste cuprinse între 16 și 18 ani, se înscriu voluntar în „Marșul cel lung” – o competiție macabră în care trebuie să meargă neîntrerupt pe o șosea, menținând un ritm minim de patru mile pe oră. Regulile sunt simpliste, dar implacabile: cine încetinește sau se oprește este executat pe loc de soldații înarmați cu puști. Cel care rezistă ultimul câștigă „Premiul”: orice își dorește, inclusiv o sumă fabuloasă de bani. Printre participanți îl întâlnim pe protagonistul Ray Garraty, un tânăr aparent obișnuit din statul Maine, a cărui motivație inițială pare inocentă – dorința de a-și realiza visurile simple –, dar care devine rapid un martor al degradării umane colective.

King construiește tensiunea cu o măiestrie rară, alternând între momente de camaraderie efemeră între băieți – discuții despre familie, iubiri pierdute sau ambiții juvenile – și explozii de violență brută, care subliniază absurdul competiției. Personajele secundare, precum Stebbins, enigmaticul outsider cu un zâmbet malefic, sau McVries, prietenul loial al lui Garraty, adaugă straturi de complexitate, transformând marșul într-o alegorie a consumerismului, a voyeurismului mediatic și a condiției umane sub presiune extremă. Stilul narativ este sec, aproape jurnalistic, cu dialoguri vii care amintesc de influențele lui Jack Kerouac sau ale realismului magic sud-american, dar adaptate la un ritm infernal, unde fiecare pas devine o luptă interioară împotriva epuizării, foamei și terorii psihice.

Ce face „Marșul cel lung” memorabil nu este doar suspansul – care te ține cu sufletul la gură până la ultimele pagini –, ci profunzimea sa filozofică. King, prin intermediul lui Bachman, disecă iluzia „visului american”, arătând cum tinerii sunt manipulați să-și sacrifice viețile pentru o glorie iluzorie, într-o lume unde publicul aplaudă suferința. Romanul anticipează teme actuale precum reality-show-urile toxice (gândiți-vă la „Jocurile foamei” sau „Squid Game”, care îi datorează mult) și critica la adresa spectacolului politic. Cu toate acestea, nu lipsește umorul negru tipic lui King, care oferă rare momente de respiro în mijlocul haosului.

Advertisement

Britt-Marie, o femeie de 63 de ani obsedată de ordine, liste și bicarbonat de sodiu, își părăsește brusc căsnicia de o viață după ce descoperă infidelitatea soțului. Ajunsă în Borg, un orășel suedez aproape falimentar, unde singura speranță pare a fi un centru comunitar dărăpănat, ea acceptă postul de „îngrijitoare” – de fapt, devine antrenoare improvizată a unei echipe de fotbal formate din copii săraci și marginalizați.

Fredrik Backman transformă o poveste aparent banală despre o bătrână rigidă într-o meditație profundă despre curaj, iertare și puterea comunității. Umorul său tipic – ironic, cald, uneori mușcător – se împletește cu momente de o sensibilitate zdrobitoare. Britt-Marie nu e doar „ciudată”; e o supraviețuitoare care învață, târziu, că viața nu se măsoară în pahare perfect aliniate, ci în relațiile pe care îndrăznești să le construiești.

Personajele secundare sunt aur curat: fata cu mingea spartă, băiatul orb care „vede” mai bine decât toți, bancul cu „Bank” care devine inima satului. Backman nu predică; te face să râzi cu lacrimi și să plângi cu zâmbetul pe buze.

Advertisement