Fapt Divers
Proiectul Pegasus: Misterul copiilor crononauți și călătoria în timp
Proiectul Pegasus este una dintre cele mai controversate teorii ale conspirației legate de călătoria în timp, care a captat atenția publicului datorită afirmațiilor extraordinare, dar lipsite de dovezi concrete. Conform principalului susținător al acestei teorii, avocatul american Andrew Basiago, Proiectul Pegasus ar fi fost un program secret al Agenției pentru Proiecte de Cercetare Avansată în Domeniul Apărării (DARPA) al Statelor Unite, desfășurat în anii 1960 și 1970. Scopul său ar fi fost dezvoltarea tehnologiei de teleportare și călătorie în timp, folosind copii ca subiecți de testare datorită presupusei lor capacități de a se adapta mai bine la stresul deplasării temporale.
Potrivit lui Basiago, Proiectul Pegasus ar fi utilizat tehnologii bazate pe descoperirile lui Nikola Tesla, ale căror schițe și notițe ar fi fost confiscate de guvernul american după moartea inventatorului în 1943. Aceste tehnologii ar fi inclus un dispozitiv de teleportare care crea o „bulă temporală” prin energie radiantă, permițând călătoria în trecut sau viitor. Basiago susține că a fost selectat la vârsta de șapte ani pentru a participa la acest program, alături de alți copii, și că ar fi fost trimis în misiuni precum observarea discursului lui Abraham Lincoln de la Gettysburg în 1863. El afirmă că a fost fotografiat în timpul uneia dintre aceste călătorii, deși imaginea prezentată ca dovadă rămâne extrem de controversată și neconfirmată.
Teoria mai sugerează că DARPA ar fi ales copii pentru experimente din mai multe motive: mințile lor ar fi fost mai flexibile, capabile să accepte fenomene neobișnuite fără a le pune la îndoială; copiii ar fi trecut neobservați în contexte istorice; și ar fi fost considerați „tabula rasa”, lipsiți de prejudecățile adulților. În plus, se presupune că acești copii ar fi fost pregătiți pentru a deveni „crononauți” adulți, capabili să facă față efectelor psihologice ale călătoriei în timp, care ar fi provocat instabilitate mentală la adulți.
Lipsa dovezilor și scepticismul
Deși Basiago și susținătorul său, Alfred Webre, avocat specializat în „exopolitică”, au oferit descrieri detaliate ale presupuselor tehnologii și misiuni, nu există dovezi fizice sau documentare care să susțină existența Proiectului Pegasus în contextul călătoriei în timp. Comunitatea științifică a respins în mare parte aceste afirmații, considerându-le neverificabile și speculative. Criticii subliniază că lipsesc martorii independenți sau documentele oficiale care să confirme participarea lui Basiago sau a altor copii în astfel de experimente. Fotografia din 1863, pe care Basiago o prezintă ca dovadă, este văzută ca neconcludentă, fiind ușor interpretabilă ca o coincidență sau o manipulare.
Mai mult, ideea călătoriei în timp ridică probleme științifice majore, precum paradoxurile temporale (de exemplu, paradoxul bunicului) și necesitatea unei cantități enorme de energie pentru a crea un portal spațio-temporal, conform teoriilor actuale bazate pe relativitatea generală și găurile de vierme. Stephen Hawking și alți fizicieni au argumentat că astfel de călătorii sunt improbabile cu tehnologia actuală sau chiar imposibile din punct de vedere fizic.
Trebuie menționat că „Proiectul Pegasus” este asociat și cu o investigație jurnalistică din 2021, care nu are legătură cu călătoria în timp. Aceasta a dezvăluit utilizarea abuzivă a unui software de supraveghere dezvoltat de compania israeliană NSO Group, folosit de guverne autoritare pentru a spiona jurnaliști, activiști și politicieni. Această confuzie de nume a contribuit la amplificarea speculațiilor în jurul teoriei conspirației.
Proiectul Pegasus, în varianta sa legată de călătoria în timp a copiilor, rămâne o teorie a conspirației fără fundament verificabil. Afirmațiile lui Andrew Basiago, deși detaliate și captivante, nu sunt susținute de dovezi concrete și sunt privite cu scepticism de comunitatea științifică. În absența unor documente oficiale sau martori independenți, povestea rămâne în domeniul speculațiilor și al ficțiunii, inspirând însă fascinația publicului pentru ideea călătoriei în timp. Pentru cei interesați de subiect, este recomandat să abordeze aceste afirmații cu un spirit critic, luând în considerare lipsa dovezilor și provocările științifice asociate cu astfel de tehnologii.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Trăiește în zone tropicale și subtropicale, unde poate fi găsită în păduri umede, orezării, livezi sau chiar pe dealuri cu vegetație bogată. Îi place să se ascundă în timpul zilei, iar noaptea devine un mic explorator, căutând hrană sau comunicând cu alți greieri prin sunetele lor caracteristice. Deși nu e la fel de celebră ca alte insecte, Phyllozelus infumatus are un rol important în ecosistem, contribuind la echilibrul natural.
În unele părți ale lumii, cum ar fi Arunachal Pradesh din nord-estul Indiei, acești greieri sunt mai mult decât niște insecte obișnuite – sunt o adevărată delicatesă! Localnicii îi apreciază pentru gustul și valoarea lor nutritivă. Sunt plini de proteine, grăsimi sănătoase, fibre și aminoacizi esențiali, ceea ce îi face o sursă excelentă de hrană, mai ales în comunitățile unde resursele alimentare pot fi limitate. Oamenii îi prind, îi curăță bine, îi usucă și uneori îi mărunțesc pentru a-i folosi în diverse rețete. Nu există prejudecăți legate de consumul lor, ceea ce arată cât de bine sunt integrați în cultura locală.
Pe lângă valoarea lor alimentară, greierii ca Phyllozelus infumatus sunt și o mărturie a diversității incredibile a naturii. De la felul în care se camuflează până la rolul lor în lanțul trofic, aceste insecte mici au o poveste mare de spus. Fie că îi vezi ca pe o gustare neobișnuită sau ca pe o minune a naturii, un lucru e clar: Phyllozelus infumatus e mult mai interesant decât pare la prima vedere!
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Marele Potoo (Nyctibius grandis), cunoscut și sub numele de „pasărea fantomă”, este o specie fascinantă de pasăre nocturnă, răspândită în America Centrală și de Sud, din sudul Mexicului până în Brazilia de sud-est și Bolivia. Această pasăre, cea mai mare din familia Nyctibiidae, trăiește în păduri dense de câmpie, la marginea pădurilor, în luminișuri sau în zone împădurite deschise, inclusiv plantații, și poate fi întâlnită uneori și în pajiști sau zone de deal până la altitudini de aproximativ 1.500 m.
Caracteristici fizice
Marele Potoo este remarcabil pentru aspectul său neobișnuit. Are un cap mare în raport cu corpul, cu ochi uriași de culoare maro până la galben, care reflectă lumina pe timp de noapte, facilitând localizarea sa. Ciocul este scurt, dar extrem de lat, ideal pentru prinderea prăzii în zbor. Aripile sale sunt eliptice, iar coada lungă, cu bare albe transversale, se integrează perfect în penajul pestriț de culori alb, gri, negru și bordo. Acest colorit criptic, combinat cu obiceiul de a sta nemișcat pe crengi sau cioturi, îl face aproape invizibil în timpul zilei, mimând perfect o ramură ruptă.
Comportament și stil de viață
Marele Potoo este o pasăre solitară și timidă, activă exclusiv pe timp de noapte. În timpul zilei, se odihnește pe cioturi sau ramuri, la înălțimi de peste 12 metri, unde rămâne nemișcată pentru a evita prădătorii. Noaptea, coboară pe ramuri mai joase (chiar și la 1,5 m de sol) pentru a vâna. Este un prădător nocturn care se hrănește în principal cu insecte mari zburătoare, precum gândaci, greieri, lăcuste sau katydide, dar ocazional capturează și lilieci sau păsări mici. Tehnica sa de vânătoare implică pânda de pe o ramură, urmată de un zbor rapid pentru a prinde prada, după care revine la locul inițial.
Unul dintre cele mai distinctive trăsături ale Marelui Potoo este vocalizarea sa – un mârâit profund, lugubru, care creează o atmosferă stranie în pădurile tropicale. Acest sunet, descris ca un „geamăt” sau „mârâit”, este adesea asociat cu legende locale, contribuind la aura sa misterioasă.
Reproducere
Marele Potoo este o specie monogamă, formând perechi care își mențin teritoriile pe termen lung. Sezonul de reproducere variază în funcție de regiune, dar este de obicei între februarie și august, deși în unele zone păsările se pot reproduce aproape tot anul. Nu construiesc cuiburi elaborate; femela depune un singur ou alb, ușor pătat, într-o mică adâncitură pe o ramură groasă, la cel puțin 10 metri deasupra solului. Incubația durează aproximativ 30 de zile, iar puiul, care cântărește în jur de 220 g la câteva zile după eclozare, devine independent după circa 2 luni. Puii imită postura părinților, stând nemișcați pentru a se camufla.
Statut de conservare
În prezent, Marele Potoo nu este considerat o specie amenințată, dar populațiile sale sunt mai rare la marginile arealului său, fiind mai frecvente în pădurile puțin disturbate. Distrugerea habitatului, în special a pădurilor tropicale, poate afecta această specie pe termen lung.
Curiozități
- Marele Potoo are pleoape cu fante mici, care îi permit să detecteze mișcarea chiar și cu ochii închiși, o adaptare excelentă pentru a evita prădătorii în timpul zilei.
- Datorită aspectului său neobișnuit și a ochilor mari, este adesea subiectul memelor pe internet, fiind numit „pasărea fantomă” sau „pasărea cu ochi de desen animat”.
- În unele culturi locale, sunetul său este asociat cu legende despre spirite sau povești triste, precum cea a unui copil pierdut care își strigă mama.
Marele Potoo este un exemplu remarcabil al adaptării la mediu, combinând camuflajul perfect cu un stil de viață discret și o prezență care inspiră atât fascinație, cât și mister.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Codexurile lui Leonardo da Vinci au fost scrise în perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, mai exact între aproximativ 1478 și 1519, pe parcursul vieții sale active ca artist, inventator și om de știință. Leonardo a lucrat la aceste manuscrise de-a lungul mai multor decenii, în diferite etape ale carierei sale, în timp ce locuia în orașe precum Florența, Milano, Roma și, mai târziu, Franța. De exemplu, Codex Atlanticus conține însemnări din perioada 1478–1519, în timp ce Codex Leicester este estimat a fi fost realizat între 1506 și 1510. Datarea exactă variază în funcție de fiecare codex, dar acestea reflectă munca sa continuă și evoluția ideilor pe parcursul a peste patru decenii.
Codexurile lui Leonardo da Vinci reprezintă una dintre cele mai remarcabile moșteniri ale Renașterii, fiind o colecție vastă de manuscrise, caiete, schițe și note care surprind geniul său polivalent. Aceste documente, scrise în caracteristica sa scriere în oglindă, oferă o fereastră către mintea unui om care a redefinit granițele dintre știință, inginerie și artă. În paginile codexurilor, Leonardo explorează o gamă uluitoare de subiecte: de la studiul detaliat al anatomiei umane și animale, bazat pe disecții minuțioase, la proiecte inovatoare de mașinării, precum aparate de zbor, tancuri primitive sau sisteme hidraulice. De asemenea, codexurile conțin observații asupra fenomenelor naturale, cum ar fi curgerea apei, mișcarea planetelor sau proprietățile luminii, demonstrate prin desene de o precizie extraordinară.
Printre cele mai cunoscute codexuri se numără Codex Atlanticus, care cuprinde peste o mie de pagini cu schițe de invenții și mecanisme, Codex Leicester, dedicat în mare parte studiului apei și al astronomiei, și Codex Madrid, care include analize tehnice detaliate. Aceste lucrări nu doar că reflectă curiozitatea sa insațiabilă, ci și o metodologie științifică avansată pentru vremea sa, bazată pe observație și experiment. Notele sale, adesea însoțite de ilustrații de o frumusețe artistică, dezvăluie o abordare holistică, în care știința și estetica se împletesc armonios. Codexurile lui Leonardo rămân o sursă de inspirație și o mărturie a capacității umane de a transcende limitele epocii, continuând să fascineze cercetători, artiști și pasionați deopotrivă.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Ziua Imnului Național, marcată cu respect la Roseți: „Un simbol care ne amintește cine suntem”
Ziua Imnului Național, marcată cu emoție la Oltenița: „Să nu uităm cine suntem!”
Goran Ivanisevic și-a ales favoritul dintre Jannik Sinner și Carlos Alcaraz
O fetiță de 4 ani, acroșată de o mașină a Poliției Locale pe o stradă din cartierul Fantoma
VIDEO. Copiii se joacă lângă șine. Parcul Constructorilor, vandalizat și nesigur
