Fapt Divers
Povestea lui Cher Ami, porumbelul erou
În toamna anului 1918, pe frontul de la Verdun, în nord-estul Franței, Primul Război Mondial era la apogeu. Tranșeele erau pline de noroi, fum și disperare, iar soldații americani din Regimentul 77 Infanterie, parte a Diviziei 77, se aflau într-o situație disperată. Cunoscuți ulterior drept „Batalionul Pierdut”, acești oameni erau izolați în spatele liniilor germane, înconjurați de inamici și bombardați chiar de propriile forțe aliate, care nu știau poziția lor exactă. În mijlocul acestui infern, un porumbel mic, cu pene cenușii și ochi ageri, pe nume Cher Ami, a devenit singura lor speranță de salvare.
Un mesager cu pene
Cher Ami, al cărui nume înseamnă „prieten drag” în franceză, era unul dintre cei 600 de porumbei mesageri antrenați de armata americană pentru a transporta comunicații vitale pe front. Crescut în Anglia și donat forțelor aliate, acest porumbel era un veteran al tranșeelor, obișnuit să zboare prin ploaie de gloanțe și explozii. Înrolat în Serviciul de Semnal al SUA, Cher Ami purta un tub mic de aluminiu legat de picior, în care soldații introduceau mesaje scrise pe hârtie subțire. Misiunea sa era simplă, dar mortală: să ducă mesajul la destinație, indiferent de obstacole.
Pe 3 octombrie 1918, Batalionul Pierdut, condus de maiorul Charles Whittlesey, era prins într-o vale din pădurea Argonne. Fără hrană, apă sau muniție, cei peste 500 de soldați supraviețuiseră cinci zile sub asediu german, pierzând sute de camarazi. Bombardamentele aliate, lansate din neștiință, ucideau și mai mulți americani. Radio-urile nu funcționau, iar alergătorii umani trimisi cu mesaje fuseseră uciși. Singura cale de comunicare rămasă era prin porumbeii mesageri. Doi porumbei fuseseră deja trimiși, dar fuseseră doborâți de lunetiștii germani. Cher Ami era ultima speranță.
Zborul disperării
Maiorul Whittlesey a scris un mesaj scurt, dar disperat, pe o bucată de hârtie: „Suntem de-a lungul drumului paralel 276.4. Artileria noastră ne lovește. Pentru numele lui Dumnezeu, opriți!” Mesajul a fost introdus în tubul de la piciorul lui Cher Ami, iar porumbelul a fost eliberat în dimineața zilei de 4 octombrie. Cerul era plumburiu, iar aerul vibra de explozii și focuri de armă. Germanii, conștienți de importanța porumbeilor, au deschis focul imediat ce Cher Ami și-a luat zborul.
În câteva secunde, porumbelul a fost lovit. O rafală de gloanțe i-a străpuns pieptul, i-a orbit un ochi și i-a zdrobit piciorul drept, lăsând tubul cu mesajul atârnând doar de câteva tendoane. Soldații din tranșee, văzându-l prăbușindu-se, și-au pierdut speranța. Dar, printr-un miracol, Cher Ami s-a ridicat din nou. Cu aripile slăbite și corpul sângerând, a continuat să zboare, mânat de un instinct de neclintit.
Salvarea batalionului
După un zbor agonizant de 40 de kilometri, care a durat 25 de minute, Cher Ami a ajuns la cartierul general al Diviziei 77, la 25 de kilometri distanță. Când a aterizat, era aproape mort. Soldații care l-au găsit au fost șocați: pieptul îi era străpuns, un ochi lipsea, iar piciorul rănit abia mai ținea mesajul. Dar tubul era intact, iar mesajul a fost citit la timp. Bombardamentul aliat a fost oprit, iar forțele americane au lansat o misiune de salvare, eliberând supraviețuitorii Batalionului Pierdut. Datorită lui Cher Ami, peste 200 de soldați au fost salvați.
Medicii veterinari ai armatei au făcut tot posibilul pentru a-l salva pe micul erou. Deși piciorul său nu a mai putut fi salvat, i-au confecționat o proteză din lemn, iar rănile i-au fost tratate cu grijă. Cher Ami a supraviețuit și a devenit un simbol al sacrificiului. Armata franceză l-a decorat cu Crucea de Război, iar americanii l-au celebrat ca pe un erou național.
Moștenirea lui Cher Ami
După război, Cher Ami a fost adus în Statele Unite, unde a fost îngrijit cu dragoste. A murit pe 13 iunie 1919, din cauza rănilor suferite, dar moștenirea sa a rămas vie. Corpul său a fost conservat și este expus astăzi la Muzeul Național de Istorie Americană al Institutului Smithsonian, alături de tubul care a purtat mesajul salvator. Povestea sa a inspirat generații, fiind povestită în cărți, filme și memoriale.
Cher Ami nu a fost doar un porumbel; a fost un mesager al speranței, un erou care a sfidat moartea pentru a salva vieți. Pentru soldații Batalionului Pierdut, el a fost dovada că, chiar și în cele mai negre momente, o mică făptură poate schimba soarta unui război.
Fapt Divers
Wittenoom: orașul dispărut
În inima deșertului australian, în regiunea Pilbara din Australia de Vest, se află povestea unui oraș care a fost odată un centru vibrant al industriei miniere, dar care astăzi este o umbră a trecutului său, șters aproape complet de pe hărțile oficiale. Wittenoom, cunoscut drept „orașul toxic”, este un simbol al ambiției umane și al consecințelor devastatoare ale ignorării riscurilor pentru sănătate și mediu.
Ascensiunea și căderea orașului Wittenoom
Wittenoom a fost fondat în anii 1930, când zăcămintele bogate de azbest albastru (crocidolit) au atras atenția companiilor miniere. Azbestul, considerat la acea vreme un material minune datorită rezistenței sale la foc și proprietăților izolante, a devenit motorul economiei locale. Mina de la Wittenoom Gorge a prosperat, iar orașul a crescut rapid, găzduind mii de oameni – mineri, familiile lor și lucrători din industriile conexe. La apogeu, în anii 1950, Wittenoom era un loc plin de viață, cu școli, magazine și o comunitate strâns legată.
Cu toate acestea, prosperitatea a venit cu un cost ascuns. Azbestul albastru este una dintre cele mai periculoase forme ale acestui mineral, iar expunerea la fibrele sale microscopice poate provoca boli grave, precum mezoteliomul (un cancer agresiv al plămânilor) și azbestoza (o afecțiune pulmonară cronică). Pe măsură ce minerii și familiile lor inhaleau praful toxic, semnele pericolului au început să apară. Primele cazuri de boli legate de azbest au fost raportate în anii 1960, dar mina a continuat să funcționeze până în 1966, când a fost închisă din motive economice, nu din cauza riscurilor pentru sănătate.
Un oraș condamnat
După închiderea minei, Wittenoom a intrat într-un declin rapid. Pe măsură ce dovezile privind toxicitatea azbestului deveneau tot mai clare, autoritățile australiene au realizat amploarea dezastrului. Solul, aerul și clădirile din Wittenoom erau contaminate cu fibre de azbest, iar riscul pentru sănătate era inacceptabil. În anii 1970, guvernul a început să evacueze locuitorii, oferindu-le compensații pentru a părăsi orașul. În 2007, Wittenoom a fost oficial „dezgazat” – utilitățile, precum apa și electricitatea, au fost oprite, iar orașul a fost scos din registrele oficiale.
Astăzi, Wittenoom este considerat unul dintre cele mai contaminate locuri din Australia. Drumurile care duc spre fostul oraș sunt marcate cu avertismente, iar accesul este descurajat. Cu toate acestea, ruinele clădirilor și peisajul arid din jur atrag ocazional turiști curioși sau aventurieri, în ciuda riscurilor evidente. Praful de azbest rămas în sol și în aer continuă să fie o amenințare mortală.
Astăzi, Wittenoom este considerat unul dintre cele mai contaminate locuri din Australia. Drumurile care duc spre fostul oraș sunt marcate cu avertismente, iar accesul este descurajat. Cu toate acestea, ruinele clădirilor și peisajul arid din jur atrag ocazional turiști curioși sau aventurieri, în ciuda riscurilor evidente. Praful de azbest rămas în sol și în aer continuă să fie o amenințare mortală.
Moștenirea tragică a orașului
Povestea lui Wittenoom este o lecție dură despre pericolele prioritizării profitului în detrimentul sănătății și mediului. Mii de oameni, inclusiv foști mineri și membri ai familiilor lor, au murit sau au suferit de boli cauzate de expunerea la azbest. Procesele legale împotriva companiilor miniere, în special Colonial Sugar Refining Company (CSR), care a operat mina, au continuat timp de decenii, iar victimele sau familiile lor au primit compensații în unele cazuri.
În prezent, Wittenoom este un oraș fantomă, cu doar câțiva rezidenți care au refuzat să plece, trăind izolați și ignorând avertismentele. Numele său a fost șters de pe hărți, iar drumurile care duceau spre el au fost redenumite sau închise. Totuși, ruinele sale stau mărturie a unei tragedii care ar fi putut fi evitată.
O lecție pentru viitor
Wittenoom rămâne un avertisment puternic despre consecințele ignorării științei și ale exploatării nesustenabile a resurselor naturale. Într-o lume în care preocupările legate de mediu și sănătate publică sunt din ce în ce mai presante, povestea acestui oraș toxic ne amintește de responsabilitatea pe care o avem de a proteja atât oamenii, cât și planeta.
Fapt Divers
Broasca Pacman: prădătorul exotic cu aspect de joc video
Broasca Pacman (Ceratophrys ornata), cunoscută și sub denumirea de broască cu coarne, este un amfibian fascinant originar din pădurile tropicale ale Americii de Sud, mai exact din țări precum Argentina, Uruguay, Paraguay, Bolivia, Surinam și Brazilia. Numele său, „Pacman”, provine de la gura sa largă și apetitul vorace, care amintește de celebrul personaj de joc video. Această specie face parte din familia Leptodactylidae și este una dintre cele mai populare broaște în rândul pasionaților de amfibieni datorită aspectului său unic și comportamentului interesant.
Broasca Pacman are un corp compact, rotunjit, cu un cap mare și o gură proeminentă, care ocupă o mare parte din fața sa. Deasupra ochilor, prezintă excrescențe sub formă de „coarne”, o trăsătură distinctivă a genului Ceratophrys. Femelele sunt mai mari, atingând până la 16,5 cm lungime, în timp ce masculii nu depășesc, de obicei, 11,5 cm. Pielea sa, presărată cu „negi”, poate varia în culori, de la verde deschis cu pete roșii, maronii sau negre, la nuanțe mai închise sau chiar albinoase (galbene). Masculii se deosebesc de femele prin pernuțele copulatorii de pe degete și pigmentarea mai închisă a pielii.
În mediul natural, broasca Pacman trăiește în păduri tropicale, preferând zonele umede unde se poate ascunde în solul moale. În captivitate, este un amfibian ușor de îngrijit, ideal pentru începători, dar necesită condiții specifice. Un acvariu de minimum 40 de litri este suficient pentru un singur exemplar, deoarece aceste broaște pot manifesta comportamente canibalice dacă sunt ținute împreună. Substratul trebuie să fie moale (mușchi de turba sau fibră de cocos), evitându-se pietrișul sau nisipul, care pot fi ingerate accidental. Un vas cu apă plată, nu adânc, este esențial, deoarece apa de la robinet (cu clor) poate fi letală. Umiditatea trebuie menținută între 60-70%, iar temperatura între 25-28°C.
Broasca Pacman este renumită pentru apetitul său uriaș. Este un prădător de ambuscadă, consumând orice vietate mai mică decât ea, de la insecte (greieri, viermi) la pești, alte broaște sau chiar păsări mici. În captivitate, hrana se oferă la fiecare 3-4 zile, dar frecvența trebuie monitorizată pentru a preveni obezitatea, o problemă comună datorită apetitului său. În sezonul rece, hrănirea poate fi redusă la o dată pe lună.
Femelele sunt mai mari și mai puțin pigmentate decât masculii, care au pernuțe copulatorii pe degete, folosite pentru a se agăța de femelă în timpul împerecherii. Reproducerea în captivitate este posibilă, dar necesită condiții controlate, inclusiv un mediu umed și ouăle depuse în apă, fără cochilie, tipice amfibienilor.
Curiozități
- Broasca Pacman își folosește gura mare și limba lipicioasă pentru a captura prada rapid, asemănător personajului Pacman.
- În ciuda aspectului său „drăguț”, este un prădător agresiv, capabil să consume chiar și animale de dimensiuni apropiate.
- Unele exemplare albinoase sunt foarte căutate de colecționari datorită culorii lor galbene vibrante.
Fapt Divers
Lupul: singurul animal care își îngrijește părinții vârstnici
Lupul, un animal fascinant, este singura specie cunoscută care manifestă un comportament remarcabil de grijă față de părinții săi vârstnici. În haitele de lupi, structura socială este complexă și bazată pe ierarhie, dar și pe legături strânse de familie. Lupii tineri, în special cei din generațiile recente, își asumă responsabilitatea de a-și sprijini părinții bătrâni, care nu mai pot vâna sau contribui activ la supraviețuirea haitei.
Acest comportament altruist se manifestă prin împărțirea hranei: lupii mai tineri aduc pradă membrilor vârstnici, care sunt mai puțin capabili să participe la vânătoare. De asemenea, lupii bătrâni sunt protejați de haită, beneficiind de siguranța grupului. Acest lucru este unic în regnul animal, unde multe specii își abandonează sau ignoră părinții odată ce aceștia îmbătrânesc.
Acest devotament reflectă nu doar instinctul de supraviețuire al haitei, ci și o formă profundă de solidaritate familială, care a contribuit la succesul lupilor ca specie. Comportamentul lor subliniază importanța cooperării și a respectului pentru membrii mai în vârstă, oferind o lecție valoroasă despre unitate și grijă în comunitate.
CINEMA CĂLĂRAȘI: Filme pentru toate gusturile în perioada 4 – 24 iulie 2025!
Reacția firmei C&I Internațional în urma acuzațiilor privind transportul pe ruta București–Călărași
CRIMĂ ÎNFIORĂTOARE LA CURCANI: Un pensionar, ucis cu sânge rece în fața unui magazin, în toiul nopții!
O fetiță de 4 ani, acroșată de o mașină a Poliției Locale pe o stradă din cartierul Fantoma
VIDEO. Copiii se joacă lângă șine. Parcul Constructorilor, vandalizat și nesigur
