Practica legării picioarelor a apărut în China în timpul dinastiei Song (sec. X-XIII) și a devenit larg răspândită în timpul dinastiilor ulterioare, în special în rândul claselor superioare. Se crede că a început în cercurile elitei, posibil inspirată de dansatoarele de curte care își înfășurau picioarele pentru a crea o aparență delicată. Până în perioada dinastiei Ming (1368–1644) și Qing (1644–1912), practica s-a extins și la clasele de mijloc, devenind un simbol al statutului social și al frumuseții feminine.
Legarea picioarelor era strâns legată de idealurile confucianiste, care promovau obediența și rolul restrictiv al femeilor în societate. Un picior mic era considerat un semn de rafinament și disciplină, iar fetele cu picioare legate erau mai dorite pentru căsătorie, fiind percepute ca mai „valoroase“. Totuși, această practică nu era universală – femeile din clasele de jos sau din anumite grupuri etnice (cum ar fi hakka) rareori o practicau, deoarece aveau nevoie de mobilitate pentru muncă fizică.
Procesul era brutal și începea de obicei la o vârstă fragedă (4-9 ani), când oasele picioarelor erau încă flexibile. Etapele includeau:
- Ruperea oaselor: Cele patru degete mai mici erau îndoite forțat sub talpă, rupând adesea oasele. Arcul piciorului era comprimat pentru a crea o curbură nenaturală.
- Înfășurarea strânsă: Picioarele erau bandajate cu fâșii de pânză lungi, care se strângeau progresiv pentru a menține forma deformată. Bandajele erau schimbate frecvent, iar procesul putea dura ani.
- Îngrijirea constantă: Fetele îndurau dureri intense, iar picioarele erau predispuse la infecții din cauza rănilor și a circulației slabe. În cazuri extreme, complicațiile (cum ar fi gangrena) duceau la amputații sau chiar deces.
Rezultatul ideal era un picior de 7-10 cm, numit „lotus de aur“. Picioarele mai lungi, de 11-13 cm („lotus de argint“), erau considerate mai puțin prestigioase. Femeile mergeau cu dificultate, deseori sprijinindu-se de pereți sau baston, ceea ce consolida imaginea lor de fragilitate și dependență.
Picioarele legate erau mai mult decât un ideal estetic; ele reflectau normele sociale și de gen ale vremii:
- Statut social: Familiile care își permiteau să lege picioarele fiicelor lor demonstrau că nu aveau nevoie de munca fizică a acestora.
- Atractivitate și căsătorie: Un picior mic era considerat erotic, iar pantofii brodați pentru picioarele legate erau adesea un simbol al feminității.
- Control asupra femeilor: Practica limita fizic mobilitatea femeilor, întărind ideea că locul lor era în sfera domestică.
Cu toate acestea, practica a fost și un subiect de controversă chiar în China tradițională. Unii intelectuali, în special în perioada dinastiei Qing, au criticat-o pentru cruzimea sa, dar schimbările majore au venit abia în secolul XX.
Legarea picioarelor avea consecințe devastatoare asupra sănătății:
- Deformări permanente: Oasele rupte și articulațiile deformate duceau la dureri cronice și incapacitatea de a merge normal.
- Infecții: Bandajele strânse și lipsa igienei adecvate provocau frecvent infecții, uneori fatale.
- Probleme de mobilitate: Femeile cu picioare legate aveau un echilibru precar și riscau căzături, ceea ce ducea la alte leziuni.
- Impact psihologic: Durerea constantă și izolarea socială (din cauza mobilității reduse) afectau sănătatea mentală a multor femei.
La sfârșitul secolului XIX, influențele occidentale și mișcările de reformă din China au început să conteste legarea picioarelor. Misionarii creștini și reformatorii chinezi, precum Kang Youwei, au condamnat obiceiul ca fiind barbar. În 1912, guvernul Republicii China a interzis oficial legarea picioarelor, dar tradiția a persistat în zonele rurale până la mijlocul secolului XX. Astăzi, ultimele supraviețuitoare ale acestei practici, acum foarte vârstnice, sunt considerate mărturii vii ale unei epoci trecute.
Vrei să fii mereu la curent cu toate știrile? Urmăreste CalarasiPress pe canalul de WhatsApp.
Abonează-te la canal
