Fapt Divers
Pablo Escobar – O poveste despre ambiție și teroare – ep. I
Copilăria și primii ani
Pablo Emilio Escobar Gaviria s-a născut pe 1 decembrie 1949, în Rionegro, un oraș mic din departamentul Antioquia, Columbia. A crescut într-o familie modestă, fiind al treilea dintre cei șapte copii ai lui Abel Escobar, un fermier, și ai Hermildei Gaviria, o profesoară. Familia s-a mutat în Medellín, în suburbia Envigado, unde Pablo a petrecut mare parte din copilărie. De mic, Escobar a arătat o ambiție ieșită din comun, dar și o înclinație spre activități ilicite. Se spune că fura pietre de mormânt, le șlefuia și le revindea, o poveste care, deși neverificată, ilustrează spiritul său antreprenorial îndreptat spre căi neortodoxe.
În adolescență, Escobar a început să se implice în mici infracțiuni: vindea țigări de contrabandă, fura mașini și organiza scheme de loterie falsă. Aceste activități i-au adus primii bani și i-au construit o reputație în cartierele sărace din Medellín. Deși nu a fost un elev strălucit, era carismatic și capabil să câștige loialitatea celor din jur, o trăsătură care i-a definit întreaga viață.
Ascensiunea în lumea traficului de droguri
La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, Escobar a intrat în lumea contrabandei, inițial cu mărfuri obișnuite, dar curând a descoperit potențialul cocainei. În acea perioadă, cererea pentru cocaină în Statele Unite creștea exponențial, iar Columbia devenea un centru al producției și distribuției. Escobar a început ca intermediar, transportând cocaină pentru contrabandiști mai mari, dar ambiția sa l-a împins să preia controlul.
În 1975, Escobar a fondat ceea ce avea să devină Cartelul din Medellín, o organizație care a dominat comerțul global cu cocaină în anii 1980. Folosind contactele sale, charisma și o combinație de violență și mită, el a construit o rețea vastă care includea producători, distribuitori și oficiali corupți. Cartelul controla aproape fiecare aspect al afacerii: de la cultivarea frunzelor de coca în Peru și Bolivia, la procesarea cocainei în laboratoarele din jungla columbiană, până la distribuția în SUA și Europa.
Escobar era cunoscut pentru strategia sa de „plata o plomo” (argint sau plumb), adică mită sau moarte. Funcționari publici, polițiști și judecători erau fie cumpărați, fie eliminați. Această tactică i-a permis să opereze cu o impunitate aproape totală în primii ani. Până la sfârșitul anilor 1970, Escobar era deja unul dintre cei mai bogați oameni din Columbia, iar influența sa creștea rapid.
Viața personală și imaginea publică
În 1976, Escobar s-a căsătorit cu Maria Victoria Henao, care avea doar 15 ani la acea vreme. Cei doi au avut doi copii: Juan Pablo (născut în 1977) și Manuela (născută în 1984). Deși era un criminal notoriu, Escobar era devotat familiei sale și își dorea să le ofere o viață luxoasă. Construită pe banii din droguri, averea sa includea proprietăți extravagante, precum Hacienda Nápoles, o moșie uriașă cu grădină zoologică privată, mașini de lux și chiar un aeroport privat.
În paralel, Escobar a cultivat o imagine de „om al poporului”. A investit sume uriașe în comunitățile sărace din Medellín, construind case, terenuri de fotbal și spitale. Pentru mulți locuitori ai cartierelor defavorizate, el era un erou, un „Robin Hood” care le oferea ceea ce statul nu le putea da. Această popularitate i-a adus un sprijin local considerabil și i-a complicat eforturile autorităților de a-l captura.
Apogeul puterii
Până în anii 1980, Cartelul din Medellín controla aproximativ 80% din traficul global de cocaină. Escobar câștiga miliarde de dolari anual, iar revista Forbes l-a inclus pe lista celor mai bogați oameni din lume. Banii veneau în cantități atât de mari, încât se spune că ascundea teancuri de dolari în pereții caselor sau îi îngropa în câmpuri, pierzând milioane din cauza șobolanilor sau a umezelii.
Cu toate acestea, puterea sa atrăgea și atenția autorităților columbiene și americane. În 1982, Escobar a încercat să intre în politică, candidând pentru un loc în Congresul Columbiei ca membru al Partidului Liberal. A fost ales, dar cariera sa politică a fost de scurtă durată. ministrul justiției, Rodrigo Lara Bonilla, a dezvăluit legăturile sale cu traficul de droguri, ceea ce a dus la excluderea lui Escobar din Congres. În 1984, Escobar a ordonat asasinarea lui Lara Bonilla, un act care a marcat începutul unui război deschis între Cartelul din Medellín și statul columbian.
Fapt Divers
Picioarele Lotus: povestea tragică a frumuseții
Practica legării picioarelor a apărut în China în timpul dinastiei Song (sec. X-XIII) și a devenit larg răspândită în timpul dinastiilor ulterioare, în special în rândul claselor superioare. Se crede că a început în cercurile elitei, posibil inspirată de dansatoarele de curte care își înfășurau picioarele pentru a crea o aparență delicată. Până în perioada dinastiei Ming (1368–1644) și Qing (1644–1912), practica s-a extins și la clasele de mijloc, devenind un simbol al statutului social și al frumuseții feminine.
Legarea picioarelor era strâns legată de idealurile confucianiste, care promovau obediența și rolul restrictiv al femeilor în societate. Un picior mic era considerat un semn de rafinament și disciplină, iar fetele cu picioare legate erau mai dorite pentru căsătorie, fiind percepute ca mai „valoroase“. Totuși, această practică nu era universală – femeile din clasele de jos sau din anumite grupuri etnice (cum ar fi hakka) rareori o practicau, deoarece aveau nevoie de mobilitate pentru muncă fizică.
Procesul era brutal și începea de obicei la o vârstă fragedă (4-9 ani), când oasele picioarelor erau încă flexibile. Etapele includeau:
- Ruperea oaselor: Cele patru degete mai mici erau îndoite forțat sub talpă, rupând adesea oasele. Arcul piciorului era comprimat pentru a crea o curbură nenaturală.
- Înfășurarea strânsă: Picioarele erau bandajate cu fâșii de pânză lungi, care se strângeau progresiv pentru a menține forma deformată. Bandajele erau schimbate frecvent, iar procesul putea dura ani.
- Îngrijirea constantă: Fetele îndurau dureri intense, iar picioarele erau predispuse la infecții din cauza rănilor și a circulației slabe. În cazuri extreme, complicațiile (cum ar fi gangrena) duceau la amputații sau chiar deces.
Rezultatul ideal era un picior de 7-10 cm, numit „lotus de aur“. Picioarele mai lungi, de 11-13 cm („lotus de argint“), erau considerate mai puțin prestigioase. Femeile mergeau cu dificultate, deseori sprijinindu-se de pereți sau baston, ceea ce consolida imaginea lor de fragilitate și dependență.
Picioarele legate erau mai mult decât un ideal estetic; ele reflectau normele sociale și de gen ale vremii:
- Statut social: Familiile care își permiteau să lege picioarele fiicelor lor demonstrau că nu aveau nevoie de munca fizică a acestora.
- Atractivitate și căsătorie: Un picior mic era considerat erotic, iar pantofii brodați pentru picioarele legate erau adesea un simbol al feminității.
- Control asupra femeilor: Practica limita fizic mobilitatea femeilor, întărind ideea că locul lor era în sfera domestică.
Cu toate acestea, practica a fost și un subiect de controversă chiar în China tradițională. Unii intelectuali, în special în perioada dinastiei Qing, au criticat-o pentru cruzimea sa, dar schimbările majore au venit abia în secolul XX.
Legarea picioarelor avea consecințe devastatoare asupra sănătății:
- Deformări permanente: Oasele rupte și articulațiile deformate duceau la dureri cronice și incapacitatea de a merge normal.
- Infecții: Bandajele strânse și lipsa igienei adecvate provocau frecvent infecții, uneori fatale.
- Probleme de mobilitate: Femeile cu picioare legate aveau un echilibru precar și riscau căzături, ceea ce ducea la alte leziuni.
- Impact psihologic: Durerea constantă și izolarea socială (din cauza mobilității reduse) afectau sănătatea mentală a multor femei.
La sfârșitul secolului XIX, influențele occidentale și mișcările de reformă din China au început să conteste legarea picioarelor. Misionarii creștini și reformatorii chinezi, precum Kang Youwei, au condamnat obiceiul ca fiind barbar. În 1912, guvernul Republicii China a interzis oficial legarea picioarelor, dar tradiția a persistat în zonele rurale până la mijlocul secolului XX. Astăzi, ultimele supraviețuitoare ale acestei practici, acum foarte vârstnice, sunt considerate mărturii vii ale unei epoci trecute.
Fapt Divers
Ploaia de pești din Yoro: un mister al naturii
Într-un colț ascuns al Hondurasului, în micul oraș Yoro, natura își dezvăluie una dintre cele mai enigmatice fațete. În fiecare an, de obicei în lunile mai sau iunie, când cerul se dezlănțuie cu furtuni violente, ploi torențiale și fulgere care par să despice pământul, ceva cu adevărat neobișnuit se întâmplă. Dimineața, după ce furtuna se potolește, străzile, câmpurile și curțile localnicilor devin scena unui spectacol bizar: sute de pești, încă vii, sunt împrăștiați pe asfalt și prin iarba udă. Fenomenul, cunoscut sub numele de „Lluvia de Peces” sau „Ploaia de Pești”, a devenit o legendă vie în Yoro, atrăgând curiozitatea localnicilor și a oamenilor de știință deopotrivă.
Nimeni nu știe cu exactitate de unde vin acești pești. Unii spun că sunt ridicați din râurile din apropiere de trombe de apă formate în timpul furtunilor și purtați pe cer până în Yoro. Alții cred că peștii trăiesc în galerii subterane și sunt împinși la suprafață de ploile abundente. Oricare ar fi explicația, imaginea peștilor zvâcnind pe străzile unui oraș aflat la kilometri distanță de orice mare este de-a dreptul fascinantă.
Pentru comunitatea din Yoro, Ploaia de Pești nu este doar un fenomen ciudat, ci și o sărbătoare. Localnicii adună peștii, îi gătesc și împart mesele cu vecinii, transformând misterul naturii într-un moment de comuniune. În fiecare an, orașul organizează și un festival dedicat acestui fenomen, unde poveștile despre ploi miraculoase și legendele locale se împletesc cu muzica și dansul.
Deși știința nu a elucidat pe deplin misterul, Ploaia de Pești rămâne un reminder al cât de surprinzătoare și imprevizibilă poate fi natura. În Yoro, cerul nu aduce doar ploaie, ci și o poveste care continuă să uimească lumea.
Fapt Divers
Regina Alexandra – cel mai mare fluture din lume
Cel mai mare fluture din lume, cunoscut sub numele de Regina Alexandra (Ornithoptera alexandrae), își are casa în pădurile tropicale luxuriante din Papua Noua Guinee, situată în regiunea Oceania. Descoperită în anul 1906 de zoologul britanic Albert Stewart Meek, această specie uimitoare impresionează prin dimensiunile sale remarcabile, atingând o anvergură a aripilor de aproape jumătate de metru. Acest lucru o plasează în fruntea clasamentului celor mai mari fluturi de pe planetă, fiind un adevărat gigant al lumii insectelor.
Regina Alexandra se distinge nu doar prin mărime, ci și prin frumusețea sa extraordinară. Masculii acestei specii sunt cunoscuți pentru aripile lor de un verde iridescent, cu modele intricate de negru, care par să ascundă o poveste nerostită a naturii. Femelele, care sunt considerabil mai mari decât masculii, au aripi în nuanțe de maro, decorate cu pete albe și galbene, oferind un contrast elegant și sofisticat. Aceste culori vibrante și modelele lor unice fac din Regina Alexandra o adevărată bijuterie a biodiversității.
Acești fluturi trăiesc în pădurile tropicale dense, un mediu bogat și umed, unde se hrănesc cu nectarul florilor exotice, contribuind astfel la polenizarea plantelor din habitatul lor. Zborul lor grațios și dimensiunile impresionante îi fac să fie o apariție spectaculoasă în ecosistemul din Papua Noua Guinee. Cu toate acestea, specia este considerată rară și vulnerabilă, fiind amenințată de defrișările extensive și de pierderea habitatului natural din cauza activităților umane. Conservarea pădurilor tropicale din această regiune este esențială pentru supraviețuirea lor.
Descoperirea Reginei Alexandra de către Albert Meek a fost un moment semnificativ pentru entomologie, aducând în atenția comunității științifice o specie care continuă să fascineze cercetătorii și iubitorii de natură. Denumirea sa, „Regina Alexandra”, a fost aleasă în onoarea reginei Alexandra a Danemarcei, soția regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit, reflectând statutul său regal în regnul insectelor. Astăzi, acest fluture rămâne nu doar un simbol al frumuseții și diversității naturii, ci și un memento al fragilității ecosistemelor tropicale și al nevoii urgente de a le proteja.
Tragedie în comuna Alexandru Odobescu: o femeie de 70 de ani, găsită fără suflare în lacul Gălățui
Conferință de presă la Instituția Prefectului Călărași: transparență și teme de interes pentru comunitate
Tânără însărcinată ucisă cu brutalitate de concubin
VIDEO. Copiii se joacă lângă șine. Parcul Constructorilor, vandalizat și nesigur
Strada Independenței din Călărași, complet reabilitată: Lucrările s-au încheiat oficial, investiție de peste 7 milioane lei
