Știri
O nouă rasă de oameni, creată printr-un procedeu controversat. Expert: Prima persoană care va trăi 1.000 de ani s-a născut deja
O noua rasă umană este în dezvoltare, un mix perfect între biologie și lumea digitală. Adepţii biotehnologiei se plasează la graniţa dintre vis și realitate, pentru că încearcă să updateze creierul, trupul şi natura umană în modalităţi ce sfidează limitele imaginaţiei, susţine un articol din publicaţia Vox.
Dacă n-aţi auzit încă de termenul „biohacking”, probabil că aţi citit despre practici bizare cărora li s-ar putea aplica această etichetă. Poate că l-aţi văzut pe Jack Dorsey, CEO la Twitter, în clipuri care laudă beneficiile postului intermitent şi ale consumului de suc de sare în fiecare dimineaţă. Poată că aţi citit despre fostul angajat NASA, Josiah Zayner, care se injectează cu ADN, folosindu-se de tehnologia de editare genetică CRISPR sau despre indivizi care şi-au implantat un cip în braţ.
Biohackerii care au, în acest moment, cea mai mare notorietate sunt cei care experimentează pe propriile lor trupuri, în afara spaţiului tradiţional al laboratoarelor şi al instituţiilor de cercetare, în speranţa că-şi vor maximiza performanţa fizică şi cognitivă. Aceştia formează o ramură a transumanismului, mişcare ce militează ca umanitatea să se folosească de tehnologie pentru evoluţia speciei. Unii dintre biohackeri au doctorate în ştiinţă, alţii sunt doar amatori. Iar metodele prin care-şi modifică biologia sunt la fel de diverse ca şi ei.
Ce este biohackingul
O definiţie mai nimerită pentru biohacking ar putea fi încercarea de a-ţi manipula creierul şi trupul pentru a le optimiza performanţele, departe de graniţele medicinei alopate. Printre corifeii acestui curent se numără Dave Asprey, un biohacker care a creat compania de suplimente Bulletproof. Pentru el, biohacking-ul este „arta şi ştiinţa de-a schimba mediul din jurul tău, astel încât să deţii controlul complet asupra propriei biologii.” Asprey adoră să experimenteze pe trupul său: îşi injectează celule stem în încheieturi, ia zeci de suplimente zilnic, se scaldă în lumină roşie şi multe alte nebunii. E animat de dorinţa de-a trăi măcar 180 de ani. Câteva dintre procedurile sale sunt folosite de secole de oameni, cum ar fi meditaţia Vipssana sau postul intermitent. Ambele fac parte şi din rutina lui Dorsey: şi el meditează două ore pe zi, mănâncă doar o singură masă în timpul săptămânii şi ţine post negru în weekend. Criticii sunt îngrijoraţi că toate acestea sună ca o boală de alimentaţie şi că îi îndeamnă şi pe alţii la un stil de viaţă extrem. Şi, credeţi-ne, este extrem: Dorsey se scaldă în fiecare dimineaţă într-o baie de gheaţă, înainte să meargă pe jos 8 kilometri până la cartierul Twitter.
Există o puzderie de terapii, de la crioterapie, neurofeedback, la bazine plutitoare virtuale… pe care cei din Silicon Valley, şi nu numai, cheltuiesc sute de mii de dolari. Cea mai radicală specie de biohackeri, pe nume grinders, merg până la a-şi implanta cipuri de computer în corp. Implanturile le permit să facă totul, de la deschiderea uşilor, la monitorizarea subcutanata a nivelului glucozei din sânge. Pentru Zoltan Istvan, candidat la preşedinţie ca liderul Partidului Transumanist, să ai un implant e amuzant şi convenabil: „Mă bazez foarte mult pe tehnologie“, declara el publicaţiei New York Times. „Lacătul electric de la uşa mea de intrare are un scanner de cip şi e plăcut să mă duc să fac surfing şi jogging fără să car după mine cheile“. Istvan mai spune că „pentru cei fără braţe funcţionale, implanturile din picior sunt modalitatea cea mai simplă de-a folosi echipamente casnice cu cititoare de cipuri”.
Milionarul care plănuiește să trăiască veșnic
Biohackerii vor să-şi extindă viaţa într-o manieră radicală. Refuză să-şi accepte limitările fizice – sunt convinşi că le pot înfrânge folosindu-se de o varietate de soluţii high şi low tech. Şi nu doresc să aştepte rezultatele unor testări medicale interminabile, vor să-şi transforme viaţa chiar acum.
Milionarul Serge Faguet, care plănuieşte să trăiască veşnic, declară şi el: „Aici, în Silicon Valley, oamenii au o mentalitate tehnică şi văd totul ca o problemă de inginerie. Mulţi ne privesc ciudat, dar de îndată ce metodele noastre vor da rezultate, prejudecăţile se vor topi.“
Ştiinţa este, evident, sceptică. De pildă, în ceea ce priveşte postul intermitent există multe studii care spun că acesta ar fi bun pentru animale, dar foarte puţine făcute pe oameni.
Însă curiozitatea e mare: biohackerii doresc să estompeze linia de demarcaţie dintre om şi maşină şi se entuziasmează atunci când descoperă noi modalităţi de a-şi îmbunătăţi trupurile cu ajutorul tehnologiei. Filosofia lor e simplă: simt nevoia să vadă cât de mult pot fi forţate limitele fizicului uman. Unii sunt chiar bolnavi şi nu vor să nu se mai simtă rău. Alţii visează să rămână deştepţi şi puternici pe o perioadă cât mai lungă de timp.
Dar aceste scopuri nobile pot escalada. Odată ce ai pornit-o pe acest drum, mai e loc de întoarcere? De ce să te opreşti, de ce să nu încerci să te îmbunătăţeşti şi mai mult şi mai repede, să devii un superman nemuritor?
Unii dintre biohackeri cred cu tărie că vor descoperi tinereţea veşnică cu ajutorul tehnologiei. Gerontologul Aubrey de Grey susţine că prima persoană care va trăi 1.000 de ani s-a născut deja.
Carne crescută în laborator, în Australia
Dar nu doar oamenii de ştiinţă excentrici, ci şi artiştii experimentali sunt interesaţi de biohacking. Pentru ei, biologia face parte din paletă. Oron Catts şi Ionat Zurr de la Universitatea de Vest din Australia au fost primii care au creat şi au servit carne crescută în laborator. Cu ajutorul unor celule prelevate de la broască au reuşit să crească mici fripturi din carne de batracieni pe care le-au expus într-o expoziţie din Franţa intitulată Bucătărie dematerializată.
Toate acestea sună straniu: când auzim de oameni care se folosesc de ingineria genetică ca experimenteze, ne cam apucă ameţeala şi e imposibil să nu ne întrebăm unde vom ajunge ca specie.
Într-o lume a superoamenilor, va deveni din ce în ce mai greu să rămâi un simplu muritor
Neofobia, sau frica de nou, n-ar trebui să ne împiedice să remarcăm nişte adevăruri vechi: am alterat natura umană chiar de la început. Inventarea agriculturii, de pildă, ne-a transformat din vânători nomazi în civilizaţie sedentară. Aşadar, oamenii primitivi era deja biohackeri.
Însă articolul din Vox atrage atenţia asupra unui pericol real: pe măsură ce devenim mai deştepţi, mai puternici şi chiar nemuritori, făurim o societate în care toată lumea e presată să-şi modifice biologia – chiar şi atunci când nu vrea. Să refuzi să te upgradezi ar putea însemna un uriaş dezavantaj profesional. Ar însemna că refuzi optimizarea. Într-o lume a superoamenilor, va deveni din ce în ce mai greu să rămâi un simplu muritor.
sursa: digi24.ro
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
În peisajul literaturii Holocaustului, dominat de voci monumentale precum Primo Levi sau Elie Wiesel, apare târziu, dar cu o forță devastatoare, mărturia lui József Debreczeni – un jurnalist și poet maghiar care a supraviețuit iadului nazist nu prin minuni, ci prin observație acută și o rezistență interioară de fier. Publicată inițial în 1950 în Iugoslavia comunistă sub titlul Hideg Krematórium, cartea sa a fost redescoperită și tradusă recent în română de Péter Demény (Editura Trei, 2024), după ce a cucerit deja 15 limbi și un loc meritat printre capodoperele genului. „Crematoriul înghețat” nu este doar o relatare a ororilor din lagărele de concentrare; este un rechizitoriu nemilos la adresa nazismului, scris cu precizia unui reporter care refuză să se lase înghițit de haos, ci îl disecă gradual cu o claritate cinematografică.
Debreczeni, deportat în mai 1944 din Serbia ocupată de Ungaria – unde supraviețuise deja trei ani în batalioane de muncă forțată – ajunge în „Țara Auschwitz”, acel imperiu al morții care cuprindea nu doar lagărul principal, ci o rețea vastă de sublagăre. Norocos să nu fie trimis direct în camerele de gazare, el este aruncat în vagoane de vite, alături de mii de evrei maghiari, într-o călătorie sufocantă unde aerul devine un lux letal. Destinația finală: Dörnhau, un sublagăr al lui Gross-Rosen, supranumit „crematoriul înghețat” – o fabrică abandonată transformată în „spital” unde prizonierii prea slăbiți pentru muncă sclavă erau lăsați să moară de foame, frig și boli, fără a deranja „eficiența” industrială germană. Aici, în acest loc unde „legile gravitației morale” se inversează – răul devine bine, noaptea zi –, Debreczeni lucrează la săpături epuizante pentru companii naziste, luptând zilnic cu foametea, păduchii (vehiculul deliberat al tifosului) și ierarhia brutală a kapo-ilor, acea „aristocrație a lagărului” care trăda propriii semenii pentru o firimitură de putere.
Ce face cartea unică nu este doar groaza descrisă – de la apelurile nominale interminabile, unde cadavrele sunt „raportate” cu un umor macabru involuntar („Raportați dacă sunteți morți!”), la execuții sumare justificate cu un cinism kitsch („Chiar și cel mai bun evreu trebuie să cropească”) –, ci modul în care Debreczeni le fixează în cuvinte. Stilul său, lipsit de sentimentalism lacrimogen, este cel al unui etnograf al infernului: detaliile triumfă asupra abstracțiunii, umanizând ce nazismul voia să dezumanizeze. Văzută prin ochii unui intelectual, suferința devine panoramic: personală (visul de răzbunare, obsesia pentru o țigară furată), comunitară (lupta pentru un polonic de supă diluată) și obiectivă (analiza cum Germania „cultă” a coborât în barbarie). Ca un diamant literar, după cum o numește The Times, cartea meditează subtil asupra limbajului în fața ororii: „Horrorul este întotdeauna kitsch, chiar când e real”, notează autorul după o execuție arbitrară, amintind că descrierea nu e suficientă; doar înțelegerea morală poate salva memoria.
Criticii internaționali au salutat-o unanim ca pe o contribuție esențială: The New York Times o laudă pentru „descrierea panoramică a iadului”, The Telegraph pentru „claritatea cinematografică face detaliile să învingă dezumanizarea în masă”, iar The Guardian pentru echilibrul între crimă epică și minuțiozitatea zilnică a degradării. Pe Goodreads, cititorii o notează cu 4.3/5, subliniind impactul ei șocant, dar și duritatea lecturii – nu din plictiseală, ci din tragicitate pură. Unele recenzii americane (cum ar fi cea din Kirkus Reviews) subliniază tonul intelectual, cu replici ironice la sadismul SS-ist, în timp ce altele (Washington Post) o văd ca pe un document vital care șochează și luminează, amintind că trecutul poate deveni prolog.
„Crematoriul înghețat” nu oferă speranță ieftină sau lecții morale facile; ea te obligă să privești în abis, să recunoști că supraviețuirea lui Debreczeni – eliberat în mai 1945 de Armata Roșie – a fost un act de rezistență prin scriitură. După război, autorul s-a refugiat la Belgrad, unde a continuat să scrie poezie și romane, dar această mărturie rămâne moștenirea sa supremă. Recomandată oricui dorește să înțeleagă nu doar ce s-a întâmplat la Auschwitz, ci cum s-a simțit – o carte de 5 stele, esențială, dar sfâșietoare.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Bonnie și Clyde: Povestea lor adevărată
Bonnie Parker și Clyde Barrow sunt unul dintre cele mai infame cupluri de criminali din istoria americană, simboluri ale rebeliunii și romantismului tragic în epoca Marii Depresiuni. Deși filmul din 1967 cu Warren Beatty și Faye Dunaway i-a transformat în eroi romantici, realitatea lor a fost mult mai brutală: o serie de jafuri mici, crime violente și o fugă disperată, marcată de sărăcie și disperare. Iată povestea lor adevărată, bazată pe surse istorice și biografii detaliate.
Începuturile: O copilărie marcată de sărăcie
Bonnie Parker s-a născut pe 1 octombrie 1910, în Rowena, Texas, într-o familie săracă. A fost o elevă talentată, pasionată de scris poezii, dar a renunțat la școală la 16 ani pentru a se căsători cu Roy Thornton, un coleg de clasă. Căsătoria a eșuat rapid, iar Thornton a ajuns în închisoare pentru jaf în 1929. Bonnie a lucrat ca ospătară în Dallas, simțindu-se prinsă într-o viață monotonă.
Clyde Barrow s-a născut pe 24 martie 1909, în Telico, Texas, în sărăcie extremă. Familia sa s-a mutat în Dallas, unde trăiau în corturi și colibe. De mic, Clyde a furat mașini și a spart seifuri, influențat de fratele său mai mare, Buck. A fost arestat prima dată în 1926 pentru neîntoarcerea unei mașini închiriate și a încercat să se înroleze în Marina SUA, dar a fost respins din motive medicale (posibil malarie sau febră galbenă).
Cei doi s-au întâlnit pe 5 ianuarie 1930, la o petrecere în casa unui prieten comun din West Dallas. Bonnie, în vârstă de 19 de ani, pregătea ciocolată fierbinte când Clyde, de 20 de ani, a apărut. Chimia a fost instantanee – “dragoste la prima vedere”, după cum au descris-o apropiații. Au început să-și scrie scrisori pasionale, numindu-se “dragă” și “soție mică”, deși Bonnie era căsătorită legal cu Thornton (și a purtat inelul lui până la moarte).
Drumul spre crimă: De la furtișaguri la violență
Clyde era deja un hoț mic, iar Bonnie l-a urmat în lumea infracțională, atrasă de aventura pe care i-o oferea. În curând după întâlnire, Clyde a fost arestat pentru furt și închis. Bonnie i-a strecurat un pistol în închisoare, ajutându-l să evadeze – dar a fost recapturat rapid și condamnat la 14 ani. În închisoare, pentru a scăpa de munca forțată, Clyde și-a tăiat doi degete de la picior cu un topor (ceea ce l-a lăsat șchiop pe viață).
Eliberat condiționat în februarie 1932 (după intervenția mamei sale), Clyde s-a reîntâlnit cu Bonnie. Au format “Barrow Gang”-ul împreună cu fratele lui Clyde, Buck Barrow, soția lui Blanche, și alți complici precum Ray Hamilton și W.D. Jones. Au jefuit magazine mici, benzinării și bănci rurale – niciodată sume mari (maximum 1.500 de dolari) – în state precum Texas, Oklahoma, Missouri și New Mexico. Nu erau “Robin Hood”-i; jefuiau oameni săraci, nu bănci mari, contrar mitului.
Violența a escaladat rapid: au ucis cel puțin 9 polițiști și 3 civili. Printre crime: uciderea a doi ofițeri în Atoka, Oklahoma (iunie 1932), un proprietar de magazin în Sherman, Texas, și un cetățean în Temple. În aprilie 1932, Clyde l-a împușcat pe comerciantul J.W. Butcher în Hillsboro. Bonnie a fost arestată singură în martie 1932 pentru un jaf eșuat, dar eliberată ulterior.
Au devenit celebrități involuntare în 1933, după un schimb de focuri în Joplin, Missouri, unde poliția a găsit poze scandaloase: Bonnie cu un trabuc și o armă, pozând ca o gangsteriță glamour. Aceste imagini, plus poeziile ei (cum ar fi “The Story of Suicide Sal” sau “The Ballad of Bonnie and Clyde”), au fost publicate în ziare, transformându-i în eroi populari ai Depresiunii – simboluri ale răzbunării împotriva băncilor.
Viața lor era departe de glamour: dormeau în mașini furate, se spălau în pâraie și mâncau fasole conservată. Un accident de mașină în 1933, cauzat de condusul imprudent al lui Clyde, i-a ars picioarele Bonniei cu acid din baterie, lăsând-o șchiopă și dependentă de el.
Sfârșitul: Ambuscada fatală
După doi ani de fugă (1932-1934), autoritățile i-au vânat fără milă. Frank Hamer, un ranger texan celebru, a fost angajat să-i prindă. Pe 23 mai 1934, în timp ce conduceau un Ford V8 furat pe o șosea din Bienville Parish, Louisiana, au fost prinși într-o ambuscadă de un grup de șase polițiști. Au fost mitraliați cu peste 130 de gloanțe (nu 187, cum se spune uneori) – Clyde a murit instant, Bonnie agonizând câteva minute. Au fost îngropați separat, la dorința familiilor, deși fanii au cerut un mormânt comun. Mulțimea a invadat scena, furând suveniruri morbide precum bucăți de haine sau tuburi de cartușe.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Doi bărbați, în vârstă de 26 și 41 de ani, au fost reținuți de polițiștii din cadrul Secției 6 Poliție Rurală Grădiștea după ce au agresat fizic un bărbat de 43 de ani din comuna Independența, județul Călărași. Incidentul s-a produs pe 26 octombrie, în jurul orei 15:40, în urma unui conflict spontan.
Victima se deplasa prin comună când a fost atacată de cei doi agresori. În urma sesizării la numărul unic de urgență 112, polițiștii au intervenit și au stabilit că între cei trei a izbucnit o discuție contradictorie, urmată de violențe fizice.
Persoanei vătămate i s-au adus la cunoștință prevederile legale privind emiterea unui ordin de protecție provizoriu, însă aceasta a refuzat măsura.
Polițiștii au întocmit dosar penal pentru infracțiunea de „lovire sau alte violențe”, iar cei doi bărbați au fost reținuți pentru 24 de ore și introduși în Centrul de Reținere și Arestare Preventivă Călărași.
Cercetările continuă sub coordonarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Patroana Canal Sud, Amalia Bellantoni, reținută alături de soțul ei într-un dosar de tâlhărie calificată
Recomandare de carte – „Britt-Marie a fost aici” – de Fredrik Backman
Comportamentul încântător al Helmetshrike-ului cu creastă albă
Un călărășean a descoperit că pe adresa sa figurau șase persoane necunoscute: «Am fost obligat să plătesc taxe nedrepte»
VIDEO. PRIMELE DECLARAȚII ALE VICTIMELOR CONFLICTULUI VIOLENT DIN UNIREA: „AM FOST PUȘI LA PĂMÂNT, LOVIȚI ȘI AMENINȚAȚI CU PISTOLUL”
