Este vorba despre Mihaela Andreescu, medic hematolog, la spitalul Colendina, din Capitală.  Acesta medic, în ciuda faptului că nu se mai ocupă de pacient, ține legătura cu acesta și se implică în ceea ce privește starea de sănătate a tânărului bolnav de leucemie. 

 “Stiu ca mai e un drum lung de parcurs, stiu ca nu e o victorie definitiva, asa cum stiu ca tinerii astia trebuie ajutati cumva. Am vazut romani care s-au mobilizat exemplar in alte cazuri. Stiu si cred ca se pot mobiliza si in acest caz. Cine stie cand si cum se va vinde apartamentul mamei lui? Haideti sa ii ajutam. 
In 20 de ani m-am dat peste cap pentru fiecare pacient. Si am mutat uneori munti din loc ca sa reusesc sa fac ceva, dar am intalnit oameni extraordinari in drumul asta, oameni sufletisti si cred ca si acum se vor gasi oameni care sa i ajute sa plateasca macar o parte din costurile terapiei.”

As vrea sa vorbesc tuturor despre implicare.
O lecţie din si despre care, am învăţat multe. De la oamenii din jur, de la unii dintre colegi…
Acum 6 luni am primit într-o zi de vineri cazul unui tânăr de 33 ani, care in ultimii ani a muncit in Anglia si care, întors in tara ca sa se căsătorească, îşi face analizele si descoperă ca are o forma de leucemie si anume leucemie mieloida cronica in puseu blastic (un fel de leucemie acuta). A efectuat tratament conform protocolului internaţional, a raspuns foarte bine, s-au găsit donatori, a fost pus pe lista de transplant.
A revenit insa cu dureri intense de cap, iar examenele imagistice au arătat un nodul cerebelos, interpretat ca determinare in cadrul bolii. S-au efectuat administrări de citostatice direct in lcr, s-a efectuat chimioterapie in doze mari care sa penetreze bariera hemato-encefalica si a raspuns. Un timp.
Vineri glumeam in salon, povesteam despre externare, planuri, viaţa…
Luni un dezastru neurologic…
Imagistica: nodulul cerebelos a indus hidrocefalie. Urgenta microchirurgicală.
Am dat telefoane peste telefoane. Nimeni nu se baga sa intre in sala, sa opereze un pacient cu leucemie, chiar daca in remisiune in periferie.
Seara de marţi a fost un coşmar, starea lui s-a degradat progresiv, răspundea greu, uneori nu mai recunoşti lumea din jur, i se administrau calmante, morfina la fiecare 2 ore iar durerea de cap devenea infernala. Prietena lui (pentru ca nunta a fost amânată odată cu diagnosticarea bolii), stătea lângă patul lui in genunchi, cocoşată de nesomn si ii ţinea capul in poziţii care sa ii amelioreze durerea. Îmi venea sa plâng, mi se rupea sufletul de mila pentru ei, pentru tinereţea lor, pentru visele lor spulberate. Când i-am spus ca e posibil sa nu mai existe un mâine pentru el, am văzut cum erupe disperarea din ochii ei, s-a agăţat de mine si mi-a spus ca sunt dispuşi sa facă orice sa îl mai aibă o clipa lângă ea. Cu sufletul stors de atâta suferinţă desfăşurata in fata ochilor mei, cu mintea îndoită de şansele reale pe care le-ar avea in acel moment o intervenţie microchirurgicală, in contextul declinului brutal din ultimele 24 ore, cu perspectiva unei zile libere naţionale in fata ochilor, am dat totuşi telefon in seara de 23 ianuarie unuia dintre neurochirurgii plecaţi in cursul anului trecut din Colentina in privat. Ştiam ca familia nu are resursele necesare unei operaţii in privat, ştiam ca şansele lui sunt minime sa reziste operaţiei, ştiam toate astea si totuşi am sunat ca sa stiu ca i-am acordat toate şansele din lume. Am vorbit cu neurochirurgul. Era ora 20.00. La 21.15 aveam bilete luate la film. Mi-a spus ca are nevoie de imagistica sa îmi spună daca are sau nu ce să-i facă. Am alergat pe o roata la spital, am adunat toate RMN urile, CT urile făcute si am pus-o pe prietena lui într-un taxi ca sa i le duca acasă neurochirurgului. Am intrat la film, unde am ajuns cu întârziere (si îi mulţumesc soţului meu ca înţelege toate momentele in care nu sunt prezenta sau alerg ca nebuna la spital ca sa ma mai ocup de vreun caz mai deosebit) si încep să curgă mesajele multe… neurochirurg, neurolog, medicul de garda de la mine de pe secţie, mesaje care se împletea cu mesajele disperate ale prietenei care îmi spunea ca lucrurile se agravează progresiv cu Adrian… Pana sa scrie END pe ecran, sfârşitul unui film din care nu am înţeles nimic, era stabilit un board medical pentru a 2a zi dimineaţa, ora 9.00 in spitalul privat, unde era invitata si familia băiatului la discuţii. Am discutat cazul, l-am sucit pe toate părţile, am analizat toate variantele posibile si am chemat-o pe mama băiatului ca sa ii explice despre ce este vorba si la ce costuri se va ridica toată îngrijirea (internarea in terapia intensiva se poate ridica la o luna zile si costurile sunt foarte mari). Când am auzit eu, medic hematolog, suma de 20000 euro, am crezut ca ma preling de pe scaun. Dar mama lui a spus demn, cu o privire îngheţată de atâtea lacrimi si cu un suflet împietrit de durere: “este singurul meu copil, pe care l-am crescut singura, altceva nu am pe lumea asta. Vând apartamentul. Singura problema este ca nimeni nu îl va cumpăra peste noapte, iar băiatul meu trebuie operat astăzi.”
Am văzut lacrimi izvorând din ochii anestezistei, neurochirurgul a ieşit din cabinetul in care se purta discuţia… si toată lumea s-a hotărât: “intra in sala într-o ora. Trebuie sa facem rost de trombocite. Mai vedem apoi ce facem”.
Am tras aer in piept si am fugit spre spital sa ii pregătesc actele pentru transfer. Pe drum am sunat-o pe dr Posea de la INHT, un om cu un suflet de aur care m-a ajutat de multe ori. Mi-a spus ca încearcă sa ne trimită tot ce au. Din păcate într-o zi libera, resursele sunt limitate. Eram disperata. Promisesem ca fac rost de trombocite ca sa poate fi operat in condiţii de siguranţă. M-aş fi dus eu cu maşina după ele prin tara. Si atunci suna telefonul. Era dr Posea care mă anunță ca a vorbit cu șefa serviciului de Ambulanță, dr Alice Grasu, și că trimite o salvare în tară sa mai aducă trombocite.
Nu stiu cum de s-a mobilizat atâta lume, într-o zi libera. Nu stiu cum, un spital privat a reuşit sa funcţioneze in regim de urgenta, ceea ce stiu e, ca atunci când am primit următorul mesaj de la prietena lui, am putut in sfârşit sa trag aer in piept putin:

“Am fost la el.
Încă e amețit, de la anestezie probabil, o fi și obosit, a vb cu mine, mi a zis sa nu l las sa moara😭.
Nu a simțit nimic bineînțeles, nu l mai doare capul, mi a zis ca l doare sufletul, la cât a suferit săracul, si cine știe ce o mai urma…
Sper și simt ca o sa se faca bine, a zis ca nu o sa ma lase niciodată singura, sa l audă Dumnezeu sau cine trebuie.
Am văzut ca i au pus cateter, sau ce o fi mai exact, sonda, tot ce trebuie.
E un lux aici și servicii pe măsura, banul își spune cuvântul.”

Stiu ca mai e un drum lung de parcurs, stiu ca nu e o victorie definitiva, asa cum stiu ca tinerii astia trebuie ajutati cumva. Am vazut romani care s-au mobilizat exemplar in alte cazuri. Stiu si cred ca se pot mobiliza si in acest caz. Cine stie cand si cum se va vinde apartamentul mamei lui? Haideti sa ii ajutam.
In 20 de ani m-am dat peste cap pentru fiecare pacient. Si am mutat uneori munti din loc ca sa reusesc sa fac ceva, dar am intalnit oameni extraordinari in drumul asta, oameni sufletisti si cred ca si acum se vor gasi oameni care sa i ajute sa plateasca macar o parte din costurile terapiei.

Advertisement

Contul este deschis pe numele mamei baiatului 
ANIȘOARA ARON
RO98 RZBR 0000 0600 1233 4119
RAIFFEISEN BANK S.A.
AGENȚIA OLTENITA
TINERETULUI, NR.101-105, SAHIA 1

Numarul prietenei lui Adrian daca vreti sa ii ajutati este: +40 (735) 152 526