Dimineața se așterne blând peste Parcul Dumbrava, iar aerul poartă miros de frunze ude și promisiuni de aventură. La marginea orașului Călărași, acolo unde Dunărea își lasă ecoul în arbori, se deschide o poartă către o lume aparte – Grădina Zoologică, un spațiu în care copilăria, mirarea și natura se întâlnesc într-un pact tăcut.

Fondată în 1980, din visul unui inginer zootehnist cu nume de poveste – Gheorghe Tatavura –, grădina s-a născut nu ca o simplă colecție de animale, ci ca o pledoarie pentru viață. Astăzi, este a doua ca întindere din România, un teritoriu vast în care peste 90 de specii își duc traiul în tihnă, sub privirile curioase ale celor mici și mari.

Aleile largi, umbrite de arbori bătrâni, te poartă printre țarcuri și voliere, fiecare cu propria poveste. Aici, un tigru siberian își plimbă pașii cu o grație tăcută, acolo, un hipopotam plescăie leneș într-un bazin, iar mai încolo, un jaguar se strecoară printre frunze ca o umbră vie. Sunt animale venite din toate colțurile lumii, aduse prin schimburi internaționale, dar care par să fi găsit aici un echilibru, o liniște.

Pentru copii, locul e un tărâm fermecat. Râsetele lor se amestecă gălăgios cu răcnetele leilor, cu tropotul zebrelor și cu țipetele vesele ale maimuțelor. În hala păsărilor exotice, fluturii colorați dansează în aer, iar papagalii, cu glasuri stridente, par să le răspundă. Fiecare colț e o lecție de biologie transformată în joc, fiecare animal – o poveste spusă fără cuvinte.

Advertisement

Dar poate cea mai fascinantă atracție este “Aquaterrariumul”, o construcție recentă, ridicată cu sprijinul Primăriei. Aici, lumea subacvatică se dezvăluie în acvarii uriașe, unde pești exotici, reptile și crocodili par sculptați dintr-un vis tropical. În 2024, colecția s-a îmbogățit cu șapte noi exemplare, printre care specii rare, aduse prin colaborări cu alte grădini zoologice – dovadă că acest loc nu stă pe loc, ci crește, se transformă, respiră.

Grădina este administrată cu grijă de Direcția Municipală de Servicii Publice, iar spațiile de joacă, băncile umbroase și zonele de picnic o transformă într-un refugiu ideal pentru familii. Aici, educația ecologică se face firesc, fără didacticism, prin simpla prezență în fața vieții. Copiii învață despre conservare, despre respectul față de animale, despre fragilitatea echilibrului natural – nu din manuale, ci din întâlniri directe, autentice.

În zilele de sărbătoare, grădina devine vie. Intrarea liberă de Ziua Mondială a Inimii sau programul extins din vacanțele de primăvară (cum a fost cel din aprilie 2025, între 9:30 și 19:00) aduc valuri de vizitatori, dar și o energie aparte – o comunitate adunată în jurul mirării.

Și totuși, dincolo de atracții, de cifre și de evenimente, Grădina Zoologică din Călărași rămâne, în esență, un loc al întâlnirii. Întâlnirea dintre om și animal, dintre copil și necunoscut, dintre oraș și natură. Este o grădină cu fiare blânde, unde fiecare pas poate deveni o amintire, fiecare privire – o lecție de empatie.

Așadar, dacă pașii te poartă prin Călărași, lasă-ți o zi pentru această aventură. Nu vei găsi doar animale, ci și o parte din tine – cea care încă știe să se mire, să râdă, să privească lumea cu ochi larg deschiși.

Advertisement

Shiro Ishii (1892–1959), un medic militar japonez și microbiolog, este una dintre cele mai sinistre figuri ale celui de-al Doilea Război Mondial, cunoscut pentru experimentele sale inumane efectuate în cadrul Unității 731, o divizie secretă a Armatei Imperiale Japoneze. În timpul celui de-al Doilea Război Sino-Japonez (1937–1945) și al celui de-al Doilea Război Mondial, Ishii a condus experimente medicale atroce pe prizonieri, ucigând sute, posibil mii de oameni, în special chinezi, coreeni și prizonieri de război aliați. Supranumit „Mengele al Japoniei”, el a scăpat de justiție, primind imunitate din partea SUA în schimbul datelor sale despre armele biologice.

Biografie timpurie și educație

Născut pe 25 iunie 1892 în satul Shibayama, prefectura Chiba, Japonia, Shiro Ishii provenea dintr-o familie de proprietari de pământ. Inteligent și ambițios, a absolvit Facultatea de Medicină a Universității Imperiale din Kyoto în 1920, specializându-se în microbiologie. Fascinat de războiul biologic, a studiat în Europa în anii 1920, inspirându-se din cercetările germane și britanice asupra agenților patogeni. Cariera sa militară a început în 1921, iar în 1932 a fost numit șef al Unității 731, o unitate secretă de cercetare biologică și chimică, cu sediul în Manciuria ocupată, lângă Harbin, în lagărul Pingfang.

Unitatea 731 și experimentele

Unitatea 731, sub comanda lui Ishii, a devenit un centru al ororilor medicale. Prizonierii, numiți „bușteni” (maruta) pentru a le nega umanitatea, erau supuși unor experimente cumplite: vivisecții fără anestezie, infectări deliberate cu ciumă, holeră, antrax sau sifilis, teste de rezistență la ger (înghețarea membrelor), explozii controlate pentru a studia impactul armelor și expunerea la gaze toxice. Femeile însărcinate și copiii nu erau cruțați, fiind folosiți în teste de transmitere a bolilor sau pentru disecții. Ishii personal a supervizat experimente, dezvoltând arme biologice, precum „bombe cu ciumă” lansate asupra satelor chineze, care au ucis mii de civili.

Estimările victimelor variază: documentele japoneze distruse ascund amploarea exactă, dar se crede că între 3.000 și 12.000 de persoane au murit doar în lagărul Pingfang, fără a include victimele atacurilor biologice din afara lagărului. Orașe precum Changde și Ningbo au fost devastate de epidemii provocate de Unitatea 731, cu zeci de mii de morți. Ishii a ordonat și teste pe prizonieri de război americani și britanici capturați la Bataan, expuși la agenți patogeni sau uciși în experimente.

Advertisement

Metode și cruzime

Experimentele lui Ishii erau sistematice și lipsite de orice etică. Prizonierii erau infectați cu bacterii prin hrană, apă sau aerosoli, apoi disecați în viață pentru a observa progresia bolilor. Alții erau legați în câmp deschis pentru a testa grenade sau lansatoare de flăcări. Ishii a dezvoltat metode de dispersare a agenților biologici, inclusiv purici infectați cu ciumă, parașutați asupra populației civile. Într-un caz, a ordonat eliberarea a 70.000 de șobolani infectați în Manciuria. Aceste acțiuni nu doar că au ucis civili, ci au provocat epidemii care au continuat ani după război.

Unitatea 731 avea o fabrică de producție de agenți biologici, capabilă să genereze tone de bacterii anual. Ishii a visat să folosească aceste arme împotriva SUA, dar planurile au fost abandonate după capitularea Japoniei în 1945. Pentru a ascunde crimele, lagărul Pingfang a fost distrus, iar prizonierii rămași au fost uciși și incinerati.

Imunitatea și consecințele

După capitularea Japoniei în august 1945, Ishii a fost arestat de forțele aliate, dar a negociat imunitatea cu SUA. În schimbul datelor sale despre armele biologice și experimentele pe oameni, considerate valoroase în contextul Războiului Rece, el nu a fost judecat la Procesele de la Tokyo pentru crime de război. Americanii, conduși de generalul Douglas MacArthur, au clasificat cercetările Unității 731, iar Ishii a fost eliberat în 1946. S-a întors în Japonia, trăind discret ca medic și consultant, și a murit de cancer la gât în 1959, la 67 de ani, fără a fi tras la răspundere.

Alți membri ai Unității 731 au primit pedepse minore sau au continuat cariere în medicină și politică în Japonia postbelică. Crimele au rămas puțin cunoscute publicului până în anii 1980, când supraviețuitori și istorici au început să dezvăluie adevărul. Japonia a recunoscut oficial existența Unității 731 abia în anii 1990, dar fără scuze formale pentru victimele chineze.

Moștenire

Cazul lui Shiro Ishii rămâne un simbol al cruzimii științifice și al compromisurilor morale ale Războiului Rece. Datele sale au fost folosite de SUA în propriile programe de arme biologice, dar la un cost etic imens. Muzeul Unității 731 din Harbin, deschis în 1985, păstrează memoria victimelor, expunând instrumente și mărturii. Cărți precum „Unit 731: Japan’s Secret Biological Warfare in World War II” de Peter Williams și filme ca „Men Behind the Sun” (1988) au adus povestea în atenția lumii, deși controversate pentru brutalitatea detaliilor.

Advertisement

Curiozități

• Ishii a fost descris de subordonați ca un lider carismatic, dar rece, care savura controlul asupra vieții și morții.

• Unitatea 731 a testat arme biologice pe scară largă, inclusiv în atacuri aeriene care au ucis peste 20.000 de civili în Changde în 1941.

• În ciuda imunității, Ishii a trăit izolat, temându-se de răzbunarea foștilor prizonieri sau a agenților chinezi.

Warblerul cu față neagră (Abroscopus schisticeps), cunoscut și sub numele de ciocănitoarea cu față neagră sau muscar cu față neagră, este o specie mică și vioaie de pasăre din familia Cettiidae (ciocănitoarele de tufișuri). Originara din regiunile montane ale Asiei de Sud și Sud-Est, această pasăre este apreciată de ornitologi pentru aspectul său contrastant și comportamentul activ, fiind un indicator al sănătății ecosistemelor forestiere umede. Deși nu este larg răspândită, prezența sa adaugă un strop de culoare și dinamism în pădurile dense unde trăiește.

Caracteristici fizice

Warblerul cu față neagră este o pasăre de mici dimensiuni, măsurând aproximativ 10-12 cm în lungime, cu o greutate de circa 8-10 grame. Penajul său este remarcabil prin contrastul puternic: capul și fața sunt de un gri închis spre negru, înconjurate de sprâncene galbene strălucitoare și o gât de un galben intens. Corpul superior este de un verde-gălbui, aripile prezintă accente verzi-galben, iar partea inferioară este predominant albă, curată. Ciocul subțire și ascuțit, de culoare închisă, este adaptat perfect pentru a căuta insecte în frunziș. Masculii și femelele au un aspect similar, cu diferențe minore în intensitatea culorilor, ceea ce face ca dimorfismul sexual să fie redus.

Habitat și răspândire

Această specie este endemică în Asia, fiind întâlnită în Bhutan, China (sudul țării, inclusiv Sichuan și Yunnan), India (nord-estul, inclusiv Himalaya), Myanmar, Nepal și Vietnam. Preferă pădurile umede subtropicale sau tropicale de la altitudini medii, între 1.500 și 2.700 de metri, dar poate coborî ocazional până la 600 de metri. Trăiește în medii dense, cum ar fi pădurile montane, tufișurile și zonele cu subarboret, unde vegetația bogată oferă protecție și hrană abundentă. Este o pasăre sedentară, non-migratoare, adaptată la condițiile locale fără a întreprinde deplasări sezoniere majore.

Comportament și hrană

Warblerul cu față neagră este extrem de activ și sociabil, adesea observat în stoluri mixte cu alte specii de păsări, precum warbleri sau fulvete. Caută hrana în straturile medii ale copacilor și tufișurilor, sărind rapid de pe o ramură pe alta pentru a prinde insecte în zbor sau a le extrage din frunze. Dieta sa este insectivoră, constând în principal din insecte mici, larve, păianjeni și ocazional semințe sau fructe mici. Zborul său este scurt și unduitor, iar vocalizarea – un cântec clar și ritmic, cu note înalte și trilioase – este folosită pentru a-și apăra teritoriul sau a atrage partenerul. Este o pasăre discretă, dar energică, care evită zonele deschise.

Advertisement

Reproducere

Sezonul de reproducere are loc în perioada ploioasă, între mai și august, în funcție de regiune. Perechile își construiesc cuiburi mici, în formă de cupă, din ierburi, mușchi și fibre vegetale, ascunse în tufișuri dense sau în frunzișul copacilor joși, la o înălțime de 1-3 metri de sol. Femela depune 3-5 ouă albe cu pete fine, pe care le cloceste timp de aproximativ 12-14 zile. Ambii părinți participă la hrănirea puilor, care părăsesc cuibul după circa 10-12 zile, dar rămân dependenți de adulți pentru încă o săptămână. Rata de supraviețuire a puilor este influențată de disponibilitatea hranei în sezonul umed.

Statut de conservare

Conform datelor recente, warblerul cu față neagră este clasificat ca fiind „puțin îngrijorător” (Least Concern) pe Lista Roșie a IUCN, datorită populației stabile și a distribuției relativ extinse. Totuși, amenințările includ defrișările pentru agricultură, extinderea urbanizării și schimbările climatice, care afectează habitatele montane. Eforturile de conservare se concentrează pe protejarea pădurilor din Himalaya și Indochina, prin rezervații naturale și programe de monitorizare a speciilor.

Curiozități

• Numele științific „schisticeps” provine din greacă și înseamnă „cap de șist”, referindu-se la culoarea gri-neagră a capului, asemănătoare rocii de șist.
• Este una dintre puținele specii de warbleri care formează alianțe temporare cu alte păsări pentru a se apăra de prădători, creând un sistem de alarmă colectivă.
• În Nepal, unde a fost descrisă inițial în 1847, este considerată un simbol al biodiversității himalayene, fiind observată în parcuri naționale precum Chitwan.