Connect with us
Vremea în Călărași: 🌡️ 33°C | Anul XI Nr. 522

Fapt Divers

Femeile cu gâtul lung: Tradiție și identitate culturală

Published

on

Femeile „cu gâtul lung”, cunoscute și ca femei Padaung, aparțin grupului etnic Kayan, o ramură a poporului Kayan Lahwi, originar din Myanmar. Ele nu fac parte din poporul thailandez, deși sunt adesea asociate cu Thailanda datorită prezenței lor în regiuni turistice precum Chiang Mai și Chiang Rai. Aceste femei au migrat în Thailanda, în special în ultimele decenii, ca refugiați, fugind de conflictele și persecuțiile din Myanmar.

Tradiția inelelor de alamă purtate în jurul gâtului este un element definitoriu al identității lor culturale. Contrar percepției comune, inelele nu alungesc efectiv gâtul, ci apasă pe clavicule și pe umeri, creând iluzia unui gât mai lung. Această practică începe de obicei în copilărie, iar numărul inelelor crește treptat pe măsură ce femeile înaintează în vârstă. Pentru comunitatea Kayan, această tradiție simbolizează frumusețea, statutul social și apartenența la grupul etnic.

În Thailanda, multe femei Kayan trăiesc în sate care au devenit atracții turistice. Aici, ele își prezintă meșteșugurile tradiționale, cum ar fi țesutul, și interacționează cu vizitatorii. Totuși, această expunere turistică a ridicat întrebări legate de exploatare, deoarece condițiile lor de viață și dependența de turism pot limita libertatea și oportunitățile economice. În ciuda acestui fapt, femeile Kayan își păstrează cu mândrie tradițiile și identitatea culturală, aducând în atenția lumii bogăția patrimoniului lor.

Originea lor din Myanmar și statutul de refugiați subliniază importanța înțelegerii contextului istoric și social al acestui grup etnic. Femeile cu gâtul lung nu sunt doar o atracție turistică, ci reprezentantele unei culturi unice, care continuă să supraviețuiască în ciuda provocărilor modernității și migrației.

Advertisement

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.

Fapt Divers

Amelia Earhart: enigma zborului pierdut în Pacific

Published

on

Amelia Earhart, una dintre cele mai remarcabile figuri ale aviației, a devenit un simbol al curajului și al determinării feminine într-o epocă dominată de bărbați. Născută pe 24 iulie 1897, în Atchison, Kansas, Earhart a sfidat convențiile sociale și a scris istorie ca prima femeie care a zburat solo peste Oceanul Atlantic, în 1932. Spiritul ei neînfricat și dorința de a împinge limitele au culminat cu ambițiosul său plan de a efectua un zbor în jurul lumii, o provocare care avea să devină, fără voia ei, cel mai mare mister al secolului XX.

În 1937, alături de navigatorul său, Fred Noonan, Amelia a pornit într-o călătorie epică la bordul avionului Lockheed Electra. Traseul, lung de peste 47.000 de kilometri, includea escale în diverse colțuri ale lumii, de la America de Sud la Africa și Asia. Pe 2 iulie 1937, Earhart și Noonan au decolat din Lae, Noua Guinee, cu destinația Insula Howland, o fâșie minusculă de pământ în mijlocul Pacificului, unde urmau să realimenteze. Însă comunicațiile cu nava de sprijin USCGC Itasca au devenit confuze, iar ultimele mesaje radio ale Ameliei, fragmentare și încărcate de urgență, indicau că avionul se afla în derivă, cu combustibilul pe terminate. „Încercăm să vă găsim, dar nu vă vedem”, a fost unul dintre ultimele semnale captate. Apoi, tăcere.

Dispariția Ameliei Earhart a declanșat una dintre cele mai ample operațiuni de căutare din istorie, coordonată de Marina SUA, dar niciun semn al avionului sau al echipajului nu a fost găsit. Acest vid de informații a dat naștere unui val de teorii, unele plauzibile, altele de-a dreptul fanteziste. Cea mai acceptată ipoteză susține că avionul s-a prăbușit în ocean din cauza epuizării combustibilului. Alții speculează că Earhart și Noonan ar fi aterizat forțat pe o insulă nelocuită, precum Nikumaroro, unde ar fi supraviețuit pentru o perioadă. O teorie controversată sugerează chiar că Amelia ar fi fost capturată de forțele japoneze, suspectată de spionaj, și ar fi murit în captivitate. Mai mult, unele relatări neverificate au alimentat ideea că Earhart ar fi supraviețuit și ar fi trăit sub o identitate falsă în Statele Unite.

De-a lungul deceniilor, expediții repetate au încercat să descopere urme ale avionului sau ale echipajului, dar misterul rămâne nerezolvat. Fragmente de os găsite pe Nikumaroro, obiecte care ar fi putut aparține Ameliei sau semnale radio ciudate captate după dispariție au menținut vie fascinația publicului. Dincolo de enigma finalului său, moștenirea Ameliei Earhart continuă să inspire generații. Curajul ei, spiritul de pionierat și refuzul de a se conforma stereotipurilor au transformat-o într-o legendă, al cărei zbor spre nemurire nu s-a încheiat niciodată cu adevărat.

Advertisement

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Continue Reading

Fapt Divers

Acvila maimuțelor: simbol al sălbăticiei filipineze

Published

on

Acvila maimuțelor (Pithecophaga jefferyi), cunoscută și sub numele de acvila filipineză, este una dintre cele mai impresionante și rare păsări de pradă din lume, fiind emblema națională a Filipinelor. Această specie, cea mai mare răpitoare din pădurile tropicale filipineze, fascinează prin dimensiunile sale, forța și misterul care o înconjoară. Descoperită în 1896 de naturalistul englez John Whitehead, pasărea a fost inițial numită „acvila mâncătoare de maimuțe” datorită credinței băștinașilor că prăda exclusiv maimuțe, un mit parțial infirmat de studiile ulterioare.

Cu o lungime de 86-102 cm, o anvergură a aripilor de până la 2 metri și o greutate între 4 și 8 kg, acvila maimuțelor este un gigant al cerului. Penajul său, maro cu accente albe și o creastă distinctivă, o face ușor recognoscibilă. Contrar numelui, dieta sa este variată, incluzând nu doar maimuțe, ci și șerpi mari, șopârle, păsări precum păsările rinocer și chiar mamifere mici. Agilitatea sa surprinzătoare îi permite să vâneze în coronamentul dens al pădurilor tropicale, navigând cu precizie printre copaci.

Endemică în pădurile de pe insulele filipineze precum Luzon, Samar, Leyte și Mindanao, acvila maimuțelor este clasificată drept specie critic amenințată de către Lista Roșie a IUCN. Defrișările masive și braconajul au redus drastic populația, estimată astăzi la doar câteva sute de exemplare. Pentru a proteja această pasăre, au fost create rezervații naturale și coridoare ecologice în zonele muntoase, însă provocările persistă din cauza pierderii continue a habitatului. În 1978, președintele Ferdinand Marcos a redenumit-o „acvila filipineză” pentru a sublinia importanța sa națională, iar în 1995 a fost declarată oficial emblemă națională de către președintele Fidel V. Ramos.

Cuiburile, construite în copaci înalți, sunt folosite ani la rând, iar acvilele sunt monogame, reproducându-se o dată la doi ani. Femela depune un singur ou, iar puiul este crescut cu grijă de ambii părinți. Acvila maimuțelor simbolizează nu doar puterea și frumusețea naturii, ci și fragilitatea biodiversității în fața impactului uman. Eforturile de conservare, inclusiv programele de monitorizare și educație, sunt esențiale pentru a asigura supraviețuirea acestei specii emblematice.

Advertisement

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Continue Reading

Fapt Divers

Misterul Coloniei Roanoke: unde au dispărut coloniștii pierduți?

Published

on

În 1587, John White, guvernator al coloniei Roanoke din actuala Carolina de Nord, a fondat o așezare engleză pe o insulă izolată, cu speranța de a stabili o prezență permanentă în Lumea Nouă. Colonia, formată din aproximativ 115 coloniști, inclusiv femei și copii, părea promițătoare. Însă, din cauza lipsei de provizii și a tensiunilor cu triburile locale, White a fost nevoit să se întoarcă în Anglia pentru ajutor. Din cauza războiului cu Spania și a altor întârzieri, el nu a revenit decât în 1590. Ceea ce a găsit l-a șocat: colonia era complet părăsită. Casele fuseseră demontate, nu existau semne de luptă sau violență, iar singurul indiciu era cuvântul „CROATOAN” cioplit într-un copac și „CRO” pe un stâlp. Croatoan era numele unui trib local și al unei insule din apropiere, dar căutările ulterioare nu au găsit urme ale coloniștilor.

Teoriile despre soarta lor sunt numeroase: integrarea în triburile indigene, un atac neștiut, o încercare eșuată de a naviga înapoi spre Anglia sau chiar fenomene supranaturale. Dovezile arheologice recente, inclusiv obiecte englezești găsite pe insula Hatteras (fostă Croatoan), sugerează că unii coloniști ar fi putut supraviețui și s-ar fi alăturat nativilor. Totuși, lipsa unor răspunsuri clare face ca Roanoke să rămână unul dintre cele mai mari mistere ale istoriei americane, cunoscut drept „Colonia Pierdută”.

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Continue Reading