Supa de dovleac este o călătorie gustativă plină de arome și prospețime. Descoperă gustul mângâietor al toamnei și bucură-te de un bol plin cu savoare!

Ingrediente

• 1 dovleac mic sau jumătate dintr-un dovleac mare, curățat și tăiat în cuburi
• 1 ceapă medie, tocată mărunt
• 1 cartof mediu, tăiat în cuburi
• 2 căței de usturoi, mărunțiți
• 2 linguri de unt sau ulei de măsline
• 4 căni de supă de legume
• 1/2 cană de smântână lichidă (opțional)
• sare
• piper

Mod de preparare

1. Într-o oală mare, la foc mediu, călim ceapa și usturoiul în uleiul de măsline sau unt, până când devin moi și translucide.
2. Adăugăm cuburile de dovleac și cartof, și continuăm să gătim timp de câteva minute, amestecând frecvent.
3. Turnăm supa de legume peste dovleac și aducem la punctul de fierbere. Reducem apoi focul la intensitate medie și lăsăm să fiarbă până când dovleacul este complet moale și ușor de zdrobit cu o furculiță (aproximativ 20-25 de minute).
4. Pentru o consistență mai fină, folosim un mixer vertical pentru a pasa supa până când obținem o textură cremoasă și omogenă.
5. Adăugăm smântâna lichidă și amestecăm bine, gătind în continuare supa la foc mic, timp de încă 5 minute.
6. Condimentăm cu sare și piper, după gust.
7. Servim supa cremă de dovleac caldă. O putem decora cu puțină smântână lichidă, semințe de dovleac prăjite sau ierburi proaspete, cum ar fi pătrunjel sau cimbru.

Ciocârlia roșie, cunoscută și sub numele științific Loxia curvirostra, este o pasăre mică și viguroasă din familia cintezelor, remarcabilă prin ciocul său încrucișat, o adaptare ingenioasă care îi permite să extragă semințele din conurile de brad, molid sau pin. Această trăsătură unică face din ea un specialist al pădurilor de conifere, unde își petrece cea mai mare parte a vieții.

Masculii adulți impresionează prin penajul roșu aprins, uneori portocaliu, în timp ce femelele au nuanțe de galben-verzui sau gri-oliv, oferind un camuflaj perfect printre ramuri. Juvenilii sunt striati, cu un aspect mai modest până la maturitate. Dimensiunile reduse – aproximativ 16-17 centimetri lungime și o anvergură a aripilor de 27-31 de centimetri – nu împiedică agilitatea lor în zbor, adesea în stoluri zgomotoase.

Nomadă prin excelență, ciocârlia roșie migrează în funcție de abundența conurilor, putând apărea brusc în zone noi când hrana devine rară în habitatul obișnuit. Această mobilitate o face imprevizibilă, dar și rezilientă în fața schimbărilor de mediu. Cântecul său este un amestec de ciripituri metalice și triluri scurte, auzit mai ales în perioadele de cuibărit, care pot avea loc chiar și iarna, dacă hrana este suficientă.

Cuibul, construit din crenguțe, mușchi și licheni, este amplasat sus în copaci, ferit de prădători. Femela depune 3-5 ouă albăstrui-pătate, iar puii eclozează după circa două săptămâni, fiind hrăniți cu semințe regurgitate. Adaptabilitatea și ciocul specializat o transformă într-un simbol al supraviețuirii inteligente în ecosisteme dure.

Advertisement

Prezentă în pădurile boreale din Europa, Asia și America de Nord, ciocârlia roșie rămâne o apariție fascinantă pentru observatorii de păsări, amintindu-ne cât de ingenioase pot fi creațiile naturii.

Irena Sendler – femeia care a ascuns 2.500 de copii într-un borcan

În umbra întunecată a Varșoviei ocupate, unde zidurile ghetoului ridicau o închisoare vie pentru sute de mii de suflete evreiești, o femeie fragilă, cu ochii aprinși de o flacără interioară nestinsă, sfida moartea zilnic. Irena Sendler, născută Krzyżanowska în 1910, într-o familie de medici polonezi catolici, crescuse învățând de la tatăl ei lecția supremă a compasiunii: „Ajută întotdeauna pe cel căzut, chiar dacă riști să te îneci tu însuți”. Acel tată, răpus de tifos la doar șapte ani ai ei, tratase evrei săraci refuzați de alții – și acum, în iadul nazist din 1939, fiica sa devenea îngerul păzitor al inocenților.

Ca asistentă socială în Departamentul de Asistență Socială al Varșoviei, Irena avea un permis prețios: intra în ghetou sub pretextul controalelor sanitare împotriva tifosului. Purta Steaua lui David în semn de solidaritate, strecurând mâncare, medicamente și speranță în saci ascunse. Dar când, în vara lui 1942, deportările spre Treblinka au început să înghită mii de vieți zilnic, ea a înțeles că nu mai ajunge. Trebuia să salveze copiii – viitorul unui popor condamnat.

Sub pseudonimul „Jolanta”, Irena conducea secția pentru copii a organizației Żegota, rețeaua subterană poloneză de ajutor pentru evrei. Cu un curaj ce sfida rațiunea, bătea la ușile părinților disperați: „Dați-mi copilul. Nu pot garanta că va trăi, dar în ghetou va muri cu siguranță”. Lacrimi, îmbrățișări sfâșietoare, apoi separarea. Copiii ieșeau ascunși în saci de cartofi, în coșciuge false, prin tuneluri subterane, în ambulanțe sau chiar prin biserici cu două intrări – intrau evrei, ieșeau creștini cu nume noi și rugăciuni învățate pe de rost. Erau plasați în familii poloneze, orfelinate sau mănăstiri catolice, unde măicuțe curajoase îi protejau cu prețul vieții.

Și totuși, în mijlocul haosului, Irena păstra o fărâmă de speranță pentru viitor: numele reale ale copiilor, datele lor de naștere, noile identități și locațiile – toate scrise pe bucăți subțiri de hârtie țigară. Le rula cu grijă și le îngropa în borcane de sticlă sub un măr din grădina unei prietene, visând la ziua în care le va dezgropa pentru a reuni familiile sfâșiate. Peste 2.500 de nume, 2.500 de vieți salvate din ghearele morții – un tezaur ascuns în pământ, ca o sămânță de nemurire.

Advertisement

Dar Gestapo-ul a prins-o în octombrie 1943. Bătută crunt la picioare până când oasele i s-au făcut țăndări, interogată în închisoarea Pawiak, Irena nu a trădat niciun secret. Condamnată la moarte, a fost salvată în ultimul moment de Żegota, care a mituit un gardian. A supraviețuit războiului, dar cu un suflet marcat veșnic: „Mă consider vinovată că nu am făcut mai mult”, spunea ea, deși salvase mai multe vieți decât Oskar Schindler.

După război, borcanele au fost dezgropate. Mulți copii și-au regăsit rădăcinile, deși majoritatea părinților pieriseră în camerele de gazare. Irena Sendler, recunoscută târziu ca Drept între Popoare de Yad Vashem în 1965, a trăit până în 2008, la 98 de ani, modestă și umilă. Nu era eroină, spunea ea – doar un om care a ales să nu stea deoparte când răul urla.

În borcanele acelea nu erau doar nume. Era dovada că, în cea mai neagră noapte a umanității, o singură femeie a aprins o lumină care a salvat un popor întreg de la uitare.

Advertisement