Viitorul agriculturii românești nu va fi decis la Bruxelles sau în ședințele de guvern, ci direct pe câmp, de către fermieri, a declarat joi președintele Clubului Fermierilor Români (CFRO), Ciprian Olteanu, în cadrul Conferinței Naționale AGRI4FUTURE România – Obiectiv 2035.

Olteanu a subliniat că România are resurse, oameni și dorință de dezvoltare, dar îi lipsește „respectul pentru agricultură la cel mai înalt nivel al statului”. El a atras atenția că, în marile crize ale ultimilor ani — secetă, război, importuri necontrolate — fermierii au fost primii care au simțit consecințele, însă tot ei rămân „ultimii la împărțirea bugetelor”.

„Europa nu își poate permite o agricultură vulnerabilă. Fără hrană nu există pace, fără fermieri nu există hrană”, a spus Olteanu.

Președintele CFRO a criticat și lipsa de reprezentare a agriculturii în deciziile statului, afirmând că domeniul ocupă „cel puțin locul 17 în prioritățile României”, deși peste 80% din investițiile rurale depind de fonduri europene.

„România irigă doar 1,3 milioane de hectare din cele 9 milioane arabile. Unde nu ajunge apa, ar trebui să ajungă politicile inteligente. Dacă politicienii ar construi politici agricole împreună cu fermierii și nu doar pentru ei, am produce mai mult și am importa mai puțin”, a adăugat acesta.

Olteanu a cerut un nou contract între fermieri, stat și Uniunea Europeană, unul bazat pe încredere, nu pe birocrație, și a făcut apel la tratarea agriculturii ca sector strategic național.

Advertisement

„Fermierii nu cer privilegii, ci condiții corecte. Viitoarea Politică Agricolă Comună trebuie să fie o declarație de respect față de cei care hrănesc Europa”, a subliniat președintele CFRO.

Conferința AGRI4FUTURE România – Obiectiv 2035, organizată de Clubul Fermierilor Români, a reunit joi reprezentanți ai mediului agricol, ai autorităților și ai instituțiilor europene, pentru a discuta despre direcțiile de dezvoltare a agriculturii românești în următorul deceniu.

Toucanetul cu cioc de pete (Selenidera maculirostris) este o pasăre fascinantă din familia Ramphastidae, cunoscută pentru aspectul său colorat și adaptările unice la mediul tropical. Această specie, cu o lungime de aproximativ 33-35 de centimetri și o greutate între 140 și 200 de grame, este endemică pentru regiunile din sud-estul Americii de Sud, inclusiv sud-estul Braziliei, estul Paraguayului și nord-estul Argentinei (provincia Misiones). Preferă pădurile umede de câmpie, pădurile secundare și marginile formațiunilor de savană cerrado, unde trăiește în principal în stratul mediu al copacilor, evitând solul și zonele deschise.

Aspectul său distinctiv îl face ușor de recunoscut: penajul superior este verde măsliniu, cu pene de zbor și coadă având vârfuri castanii, iar zona din jurul ochilor este acoperită de piele goală de un albastru intens. Partea inferioară a corpului este galbenă cu nuanțe roșiatice, iar ciocul mare și curbat – gri-palid cu pete negre distinctive – reprezintă trăsătura definitorie, de unde și numele comun. Există un dimorfism sexual clar: masculul are capul, gâtul și pieptul negre, cu o nuanță aurie pe ceafă, în timp ce femela prezintă capul și pieptul maro-castaniu, oferindu-i o camuflare mai bună în mediul împădurit. Aceste diferențe ajută la identificarea sexelor și contribuie la strategiile de supraviețuire.

Dieta toucanetului cu cioc de pete este predominant frugivoră, bazată pe fructe moi de la specii precum palmierii Euterpe edulis sau arbori din genurile Hyeronima și Virola. Folosește ciocul său puternic pentru a culege și a înghiți fructele întregi, contribuind astfel la dispersarea semințelor în ecosistem – un rol esențial în regenerarea pădurilor. Ocazional, completează meniul cu insecte, ouă de alte păsări, șopârle mici sau chiar pui de păsări, mai ales în sezonul de reproducere. Este o specie arboricolă, activă în timpul zilei, adesea observată solitară, în perechi sau în grupuri mici familiale, mișcându-se discret prin coronament.

Perioada de reproducere variază regional: din septembrie până în februarie în Brazilia și din decembrie până în iunie în Paraguay. Perechile monogame își construiesc cuiburi în cavități naturale ale copacilor morți sau în găuri de ciocănitori abandonate, la înălțimi de 5-15 metri. Femela depune 2-4 ouă albe, iar ambii părinți participă la incubație (aproximativ 16 zile) și la hrănirea puilor cu fructe regurgitate și proteine animale. Puilor le ia circa 6 săptămâni să părăsească definitiv cuibul, iar rata de supraviețuire depinde de disponibilitatea hranei și de absența prădătorilor precum șerpii sau păsările răpitoare.

Advertisement

Vocalizările sale sunt simple, constând în sunete guturale precum “gronk” sau “krruk”, repetate în serie, folosite pentru comunicare teritorială sau în dueturi între parteneri. Deși nu este migratoare, se deplasează local în căutarea resurselor fructifere.

Conform Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN), specia este clasificată ca “Preocupare Minoră” (Least Concern) datorită arealului relativ extins, dar populația este în declin din cauza defrișărilor masive din Pădurea Atlantică – habitatul său principal, redus la doar 12% din suprafața originală. Amenințări suplimentare includ fragmentarea pădurilor, vânătoarea și comerțul ilegal cu animale sălbatice. În zone urbane precum São Paulo, observații recente indică adaptare la parcuri și grădini, dar conservarea necesită eforturi precum reîmpădurirea și protejarea rezervațiilor (ex. Parcul Național Iguazu). Observațiile cetățenești prin aplicații ca eBird sau iNaturalist ajută la monitorizare, subliniind importanța educației și a ecoturismului responsabil.

Toucanetul cu cioc de pete reprezintă un exemplu viu al biodiversității tropicale, jucând un rol cheie în lanțul trofic și în dispersarea plantelor. Protejarea sa nu doar salvează o specie, ci contribuie la echilibrul întregului ecosistem, amintindu-ne de fragilitatea naturii în fața intervențiilor umane.

Advertisement

În anul 1987, orașul Alba Iulia, România, a fost scena uneia dintre cele mai impresionante realizări inginerești din lume: mutarea unui bloc de locuințe, cu o greutate de peste 7.600 de tone, fără ca locatarii să fie nevoiți să părăsească apartamentele și fără ca structura să fie deteriorată. Această operațiune, considerată o premieră mondială la acea vreme, a fost realizată pentru a face loc lărgirii Bulevardului Transilvania, în contextul urbanizării accelerate din perioada comunistă.

Blocul, cunoscut sub numele de „Blocul A2”, avea 7 etaje și găzduia zeci de familii. Sub conducerea inginerului Eugen Iordache, o echipă de specialiști a folosit o tehnologie inovatoare pentru acea perioadă: clădirea a fost ridicată cu ajutorul unor cricuri hidraulice și deplasată pe șine de oțel pe o distanță de aproximativ 55 de metri, cu o precizie de doar câțiva milimetri. Procesul a durat 5 ore și 40 de minute, iar locatarii au rămas în casele lor pe tot parcursul operațiunii, continuându-și activitățile zilnice, inclusiv gătitul sau odihna.

Această realizare a atras atenția internațională, fiind un exemplu de inginerie de vârf și de adaptare la cerințele urbanistice fără a perturba viața comunității. Mutarea blocului din Alba Iulia rămâne un simbol al ingeniozității românești și al capacității de a transforma imposibilul în realitate.

Advertisement