Paştele este cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea fiind, după cum spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care se arată tuturor, credincioşi şi necredincioşi.

La câteva zile după intrarea solemnă în Ierusalim (de Florii), Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. După trei zile, a înviat din morţi. Toată această succesiune de evenimente au avut loc în numai o săptămână, cea a Patimilor, care precede Învierea.

Scopul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a Învierii lui Iisus Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a pătimi, a prezis de mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia. De teama aceasta, iudeii au pus soldaţi de pază la mormântul lui Iisus Hristos. Totuşi, minunea s-a întâmplat.

După intrarea solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt, iar după trei zile a înviat din morţi. Duminică dis-de-dimineaţă, Iisus Hristos a înviat ca un biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, ca să împlinească Scriptura şi cele hotărâte de iconomia divină pentru mântuirea neamului omenesc, explică părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

Advertisement

La Cina cea de Taină, în noaptea când a fost trădat de unul dintre apostoli, Iuda Iscarioteanul, înainte de a fi prins şi arestat, Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui nou testamental, după porunca ce I-a fost dată de Dumnezeu.

Duminica – a treia zi după Scripturi – femeile purtătoare de mir au găsit mormântul Mântuitorului gol. Împotriva tuturor a celor care L-au acuzat şi batjocorit, numindu-l în derâdere Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, părăsit de ai săi, păzit sub grea şi rece lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii omeneşti. Această biruinţă nu putut fi tăgăduită şi nu i-a putut fi smulsă niciodată, a spus părintele Stoica.

Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştele a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa Bisericii, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creştină, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor şi a praznicelor. Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, praznic al praznicelor, este şi sărbătoare a sărbătorilor.

Paştele este precedat de 40 de zile de post aspru, apoi o altă săptămână, a şaptea, cea a patimilor.

Un rol deosebit în determinarea şi fixarea duratei Postului Mare l-a avut, probabil, numărul 40 care apare în Vechiul Testament de mai multe ori. Principalele evenimente care implică acest număr ar fi cele patruzeci de zile ale potopului, cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe muntele Sinai, cele patruzeci de zile în care iscoadele evreilor au cercetat pământul Canaanului, în care aveau să intre, cele patruzeci de zile parcurse de Sfântul Prooroc Ilie spre a ajunge la muntele Hore, cele patruzeci de zile pe care Dumnezeu le pune înaintea poporului din Ninive, spre a se pocăi.

Advertisement

În Noul Testament există anumite pasaje-cheie unde se aminteşte de numărul de patruzeci de zile – cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitor în pustiul Carantanie, cele patruzeci de zile de la Înviere şi până la Înălţare, timp în care Mântuitorul le dă Sfinţilor Apostoli ultimele învăţături.

Un ultim indiciu la fel de important ar fi cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Israel în pustiu. Simbolismul acestei perioade este unul forte şi reprezintă cu siguranţă timpul în care Dumnezeu încearcă lealitatea fiilor lui Israel, în vederea renaşterii unei noi generaţii fidele lui.

Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cea care precede Învierea, are în cultul ortodox slujbe şi rânduieli speciale. Astfel, luni, marţi şi miercuri se săvârşeşte Liturghia darurilor mai înainte Sfinţite, iar joi şi sâmbătă Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, unită cu Vecernia.

La Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Sfânta şi Marea Joi se scoate, la Proscomidie, un Sfânt Agneţ special care este sfinţit şi va fi uscat şi sfărâmat a treia zi de Paşti la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, într-o rânduială specială, miridele rezultate fiind folosite ca Împărtăşanie pentru bolnavi, copii şi în situaţii speciale. Această Sfântă Împărtăşanie este păstrată în Chivotul din Sfântul Altar, pe Sfânta Masă.

Tot joi, la sfârşitul Sfintei Liturghii, există rânduiala spălării picioarelor, în amintirea gestului făcut de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele celor 12 apostoli. Această rânduială se săvârşeşte în unele mănăstiri din Patriarhia Română şi este oficiată de stareţul mănăstirii, care spală picioarele a 12 dintre vieţuitorii mănăstirii pe care o conduce.

Advertisement

În Sfânta şi Marea Vineri, în Biserica Ortodoxă se săvârşesc Ceasurile Împărăteşti, în cadrul cărora se citesc textele evanghelice legate de patimile Domnului Iisus Hristos. Aceste ceasuri se numesc împărăteşti deoarece în Bizanţ participa şi împăratul la ele.

Tot în Sfânta şi Marea Vineri, după ceasurile împărăteşti se săvârşeşte slujba Vecerniei Mari, în cadrul căreia se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf, pe care este reprezentată punerea în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf rămâne în mijlocul bisericii până la sfârşitul slujbei Deniei Prohodului Domnului de vineri seară, când este dus de preoţi în Sfântul Altar după ce a fost purtat în procesiune în jurul bisericii.

În Sfântul Altar, Epitaful este aşezat pe Sfânta Masă, unde rămâne în toată perioada pascală până în ajunul sărbătorii Înălţării Domnului, când va fi aşezat la locul său în biserică.

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă.

Potrivit tradiţiei liturgice vechi a Bisericii, conservată în Tipicele de origine studită (constantinopolitană), anul liturgic începea, ca şi astăzi, în noaptea Paştilor. De data Paştilor erau legate succesiunea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an.

Advertisement

Paştele a fost sărbătorit încă de la început în toată lumea creştină, însă nu peste tot la fel. Izvoarele amintesc că în Biserica primară au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi Paştelui. Creştinii din părţile Asiei Mici şi ale Siriei, care aveau ca temei practica veche moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip, luau în calcul ziua anuală sau lunară şi sărbătoreau mai întâi moartea Domnului (“Paştile Crucii”) la 14 Nisan, apoi Învierea (“Paştile Învierii”) la 16 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care cădea această dată.

Partizanii acestei practici iudaizante mai erau numiţi şi “quartodecimani”, fiindcă sărbătoreau Paştile la 14 Nisan, adică în aceeaşi zi cu iudeii.

Iudaizanţii mai moderaţi (“protopashiţii”) sărbătoreau Paştile duminica, însă întotdeauna legau această duminică de Paştile iudaic, chiar dacă de multe ori sărbătoarea cădea înaintea datei reglementare.

Cea mai mare parte a creştinătăţii însă (Apusul, Egiptul, Grecia şi Palestina) lua drept normă ziua săptămânală. Ei sărbătoreau, aşadar, moartea Domnului întotdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea – în duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină, după echinocţiul de primăvară.

Moartea Domnului sau “Paştile Crucii” era zi de întristare şi era sărbătorită cu post prelungit până în ziua Învierii. Învierea Domnului sau “Paştile Învierii” era zi a bucuriei şi se sărbătorea, ca şi astăzi, prin agape şi cine. Practica aceasta era fondată pe învăţătura Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Advertisement

O parte dintre creştinii din Galia sărbătorea Paştile la o dată fixă: 25 martie sau chiar 27 martie.

Cele două denumiri originare ale Paştelui creştin (“Paştile Crucii” şi “Paştile Învierii”) au fost conservate de către Biserica Romano-Catolică, ce foloseşte doi termeni diferiţi pentru a indica atât “Paştile Crucii” (Pasqua di Passione), cât şi “Paştile Învierii” (Pasqua di Resurrezione).

Lumina Învierii de la Sfântul Mormânt din Ierusalim se aprinde, însă, numai la Paştele ortodox.

Indiferent cum este serbată sau câte tentative de denigrare a celei mai importante sărbători a creştinilor au existat, Hristos a izbutit cea mai strălucită biruinţă ce nu i-a putut fi luată.

Învierea din morţi a lui Iisus Hristos este semnul biruinţei sale, iar comemorarea acestei Învieri rămâne de milenii una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii.

Advertisement