Povestea lui Annie Wilkins (cunoscută și ca Mesannie Wilkins sau „Jackass Annie”) este una dintre cele mai inspiratoare și neobișnuite din istoria americană modernă. Este povestea unei femei obișnuite din Maine care, atunci când viața i-a luat aproape totul, a ales să plece într-o aventură incredibilă în loc să se resemneze.
Contextul dramatic din 1954
Annie Wilkins s-a născut în 1891 în Minot, Maine, și a trăit toată viața pe o fermă de porci moștenită de la părinți. A rămas singură după ce și-a pierdut toți membrii familiei: părinții, frații și, în final, unchiul Waldo (ultima rudă, orb și în vârstă de 85 de ani), care a murit în septembrie 1954.
În tot acest timp ferma a fost pusă sub sechestru (pierdută pentru taxe neplătite și datorii). Annie rămăsese săracă lipită pământului, fără bani și tocmai ce trecuse printr-o pneumonie gravă. Doctorul a diagnosticat-o cu tuberculoză (sau posibil cancer pulmonar) și i-a dat doar 2 ani de viață (cel mult 2–4 ani), sfătuind-o să se interneze într-un sanatoriu de stat și să trăiască liniștită În loc să accepte soarta, Annie a decis să-și împlinească visul din copilărie (inspirație de la mama ei): să vadă Oceanul Pacific și California, „țara soarelui”.
Plecarea epică – noiembrie 1954
Cu ultimii 32 de dolari strânși din vânzarea murăturilor făcute în casă și ipotecând casa (ceea ce a rămas din ea), Annie și-a cumpărat un cal bătrân, retras din curse, pe nume Tarzan, un cal de povară numit Rex (adăugat mai târziu pe drum) și câinele ei credincios, un cățel amestec de Depeche Toi (în franceză „Grăbește-te” – poreclit și Toby)
Pe 8 noiembrie 1954, la 63 de ani, Annie a plecat din Minot, Maine, pe cal, fără o hartă adevărată, îmbrăcată în pantaloni bărbătești, cu foarte puține lucruri. A aruncat o monedă de mai multe ori cerând un semn divin – și a ieșit cap mereu, așa că a pornit.
Călătoria incredibilă (1954–1956/1957)
A străbătut aproximativ 5.000–7.000 mile (peste 8.000–11.000 km) de la coasta Atlantică până la coasta Pacifică (a ajuns în California, inclusiv Hollywood și Los Angeles). A durat aproape 2 ani, trecând prin ierni cumplite și viscol în est, deșerturi arzătoare, munți și autostrăzi aglomerate. A supraviețuit datorită bunătății străinilor, oameni i-au oferit adăpost în grajduri, ferme, chiar și în închisori (unde șerifii o lăsau să doarmă în siguranță cu animalele), hrană și fân pentru cai. A devenit celebră în epocă – presa vorbea despre ea, oamenii o așteptau în orașe, a cunoscut inclusiv vedete (cum ar fi Art Linkletter). A fost o dovadă vie că, în anii ’50, mulți americani obișnuiți încă aveau o generozitate și o solidaritate incredibilă față de un străin excentric pe cal.
Ce s-a întâmplat după?
Annie a ajuns pe coasta Pacificului, și-a împlinit visul și a înotat în ocean. A stat o perioadă în California, apoi s-a întors în Maine în 1957 și a trăit încă mulți ani – până la 88 de ani (a murit pe 19 februarie 1980 în Whitefield, Maine). A supraviețuit prognozei medicale cu mai mult de 24 de ani! A scris și o carte de memorii împreună cu o prietenă: „The Last of the Saddle Tramps” („Ultima dintre vagabonzii de șa”), publicată în 1967, plină de umor, fotografii și povești de pe drum. Există și o carte modernă foarte bună despre ea: „The Ride of Her Life” de Elizabeth Letts (2021), care a devenit bestseller. Pe piatra ei de mormânt din Maple Grove Cemetery, Minot, Maine, scrie simplu: „The Last of the Saddle Tramps – Mesannie L. Wilkins”
O poveste despre curaj, despre cum uneori, atunci când nu mai ai nimic de pierdut, poți câștiga totul: viață, aventură și credința în oameni. Annie Wilkins rămâne un simbol al spiritului neînfrânt și al faptului că nu e niciodată prea târziu să-ți urmezi un vis.
