Biblioteca Județeană “Alexandru Odobescu” a găzduit recent o activitate educativă dedicată elevilor de la Liceul Agricol „Sandu Aldea”, desfășurată cu sprijinul profesorului Mirela Enache, a cărei implicare a contribuit la buna organizare a întâlnirii.

În cadrul vizitei, elevii au avut ocazia să descopere serviciile oferite de bibliotecă, să afle mai multe despre posibilitățile de implicare în activități culturale și educative și să participe la o lecție interactivă despre protecția mediului. Discuțiile s-au axat pe rolul fiecăruia în conservarea naturii și pe importanța implicării tinerei generații în protejarea mediului înconjurător.

Totodată, reprezentanții bibliotecii și elevii au discutat despre viitoare proiecte și activități comune, menite să consolideze legătura dintre instituțiile de cultură și mediul educațional.

După activitatea desfășurată la bibliotecă, elevii au vizitat Palatul Socio-Cultural, unde le-au fost prezentate spațiile recent inaugurate. Această etapă a completat experiența printr-o perspectivă mai amplă asupra ofertei culturale și educative din comunitate.

Organizatorii consideră că astfel de inițiative contribuie la apropierea tinerilor de educație, lectură și cultură, oferindu-le contexte moderne de învățare și dialog.

Anul 1476 a fost pentru Vlad Țepeș un timp al întoarcerii în luptă, al speranței și al sfârșitului apropiat. După ani de pribegie, alianțe schimbătoare și încercări de a-și recâștiga tronul, domnul Țării Românești a fost chemat din nou la arme. De data aceasta, teatrul confruntării nu era doar în Valahia, ci și în ținuturile Bosniei, unde Imperiul Otoman își întinsese dominația, iar rezistența locală era zdrobită cu o cruzime rece.

În vara acelui an, forțele creștine conduse de regele Ungariei și de Ștefan cel Mare au pornit o campanie amplă împotriva otomanilor din Bosnia. Vlad Țepeș, repus pentru scurt timp în fruntea oștilor sale, a fost chemat să participe la această expediție. Pentru el, era o ocazie de a-și dovedi din nou loialitatea față de aliați și de a-și reafirma reputația de conducător neînduplecat.

În satele bosniace aflate sub administrație otomană, rezistența era slabă, dar ura mocnea. Trupele lui Țepeș au pătruns în zone unde populația locală era forțată să plătească biruri grele și să trimită tineri în oastea sultanului. În fața lor, garnizoane mici, formate din soldați otomani și colaboratori locali, încercau să mențină ordinea. Când au întâlnit opoziție, oamenii lui Vlad au răspuns cu aceeași metodă care îl făcuse temut în toată Peninsula Balcanică: pedeapsa exemplară.

Cronicile vremii vorbesc despre sate arse, despre prizonieri executați fără ezitare și despre o atmosferă de teroare menită să zdruncine controlul otoman. În câteva zile, regiuni întregi au fost curățate de garnizoane, iar drumul oștilor creștine s-a deschis spre cetăți mai mari. Pentru Vlad, această campanie a fost o continuare firească a luptei sale împotriva Imperiului Otoman, dar și o ultimă dovadă a felului în care înțelegea războiul: rapid, necruțător, fără loc pentru slăbiciune.

Masacrul din Bosnia, deși rar amintit, a fost un episod care a lăsat urme adânci. Localnicii, prinși între două puteri, au suferit cel mai mult. Unii au văzut în oastea lui Țepeș o eliberare, alții doar o altă furtună de foc. În spatele acestor evenimente se ascundea însă o realitate mai dureroasă: lumea balcanică era sfâșiată între imperii, iar fiecare campanie aducea noi valuri de sânge.

La scurt timp după această expediție, Vlad Țepeș avea să se întoarcă în Țara Românească, unde își va găsi sfârșitul într-o ambuscadă. Campania din Bosnia rămâne astfel unul dintre ultimele sale acte militare, o umbră de foc înaintea dispariției sale misterioase.

În urmă cu doar șaptezeci și patru de ani, în dimineața rece de 2 februarie 1952, Dobrogea trăia una dintre acele clipe care aveau să rămână ascunse decenii întregi în dosarele Securității. La Ceamurlia de Sus, un sat aromân din județul Tulcea, tânărul Hristu Zuba era ridicat de agenții regimului. Avea o poziție aparent impecabilă: secretar al organizației locale a Uniunii Tineretului Comunist. Pentru Securitate, însă, tocmai această poziție îl făcea suspect.

Nicolae Popa, unul dintre anchetatorii cunoscuți pentru brutalitatea sa, aflase că Hristu nu era ceea ce părea. În spatele loialității afișate față de structurile comuniste, tânărul sprijinea, cu discreție și risc uriaș, gruparea de rezistență armată condusă de Nicolae Fudulea. Participa la întâlniri, transmitea informații, oferea sprijin logistic și, mai ales, păstra tăcerea acolo unde alții ar fi cedat.

Arestarea lui a fost urmată de zile întregi de tortură. Securitatea voia un singur lucru: locul unde se ascundea Fudulea, liderul care reușise să țină piept autorităților și să mențină vie speranța unei Dobroge neînfrânte. Hristu Zuba a fost bătut, umilit, amenințat, dar nu a rostit numele sau ascunzătoarea celui pe care îl considera un simbol al demnității.

Tăcerea lui a salvat vieți. Curajul lui a devenit, în timp, o mărturie despre rezistența nevăzută a unor oameni simpli, care au ales să nu se plece în fața fricii. Într-o epocă în care teroarea era lege, un tânăr aromân dintr-un sat dobrogean a demonstrat că demnitatea poate fi mai puternică decât orice instrument al represiunii.

Povestea lui Hristu Zuba nu este doar un episod din istoria rezistenței anticomuniste, ci o lecție despre loialitate, sacrificiu și puterea de a rămâne om atunci când totul în jur îți cere să renunți.