Alertă medicală în SUA: Parazitul carnivor „vierme-șurub” infectează pentru prima dată un om

Un caz medical rar și îngrijorător a fost confirmat în Maryland, Statele Unite, unde o persoană a fost infectată cu un parazit cunoscut sub numele de „vierme-șurub”. Acest organism invaziv se hrănește cu țesuturi vii și este considerat extrem de periculos, provocând leziuni severe și dureri intense.

Pacientul fusese recent într-o zonă endemică din America Centrală, unde parazitul este răspândit. Muștele care poartă larvele acestui vierme le pot depune în răni deschise, iar dezvoltarea lor în corpul gazdei duce la distrugerea țesuturilor și complicații grave.

Autoritățile sanitare americane au reacționat prompt, lansând măsuri de control și prevenție, inclusiv sterilizarea muștelor purtătoare. Specialiștii avertizează că, dacă nu este controlat, parazitul ar putea afecta grav sănătatea publică și sectorul agricol.

Advertisement

Hyraxul, cunoscut și sub numele de dassie, este un mamifer mic, dar surprinzător, care trăiește în Africa și Orientul Mijlociu. Deși la prima vedere ar putea fi confundat cu un rozător datorită aspectului său asemănător cu al unui marmot sau al unui cobai, hyraxul este, de fapt, mai apropiat genetic de elefanți și lamantini. Această conexiune neașteptată face din hyrax un animal fascinant, plin de ciudățenii biologice și comportamentale.

Caracteristici fizice

Hyraxul are o lungime de 30-70 cm și cântărește între 2 și 5 kg, în funcție de specie. Are un corp compact, cu o coadă rudimentară și picioare scurte, adaptate pentru cățărarea pe stânci sau în copaci. Blana sa variază de la gri la maroniu, ajutându-l să se camufleze în mediul său stâncos sau împădurit. Una dintre trăsăturile distinctive este absența incisivilor frontali; în schimb, hyraxul are colți lungi, asemănători cu cei ai elefanților, folosiți pentru apărare și hrănire.

Habitat și comportament

Hyraxul preferă habitatele stâncoase, de la savane la munți, dar poate fi găsit și în păduri sau zone semiaride. Speciile de hyrax se împart în principal în două categorii: hyraxul de stâncă (Procavia capensis) și hyraxul de copac (genul Dendrohyrax). Aceste animale sunt excelente cățărătoare, datorită tălpilor lor moi, care funcționează ca niște ventuze naturale, oferindu-le aderență pe suprafețe alunecoase.

Hyraxul este un animal social, trăind în colonii de până la 80 de indivizi. Aceste grupuri sunt conduse de un mascul dominant, iar membrii comunică printr-o varietate de sunete, de la țipete ascuțite la mormăieli. Deși sunt erbivore, hrănindu-se cu frunze, ierburi și scoarță, hyraxul are un sistem digestiv complex, asemănător celui al rumegătoarelor, care îi permite să extragă maximum de nutrienți din hrana sa.

Advertisement

Curiozități

• Rude neașteptate: Hyraxul face parte din ordinul Hyracoidea, fiind cea mai apropiată rudă a elefanților și lamantinilor, o legătură confirmată prin studii genetice.

• Comportament solar: Hyraxul adoră să se „însorească”, petrecând ore lungi pe stânci pentru a se încălzi la soare.

• Sistem de apărare: În fața prădătorilor, precum leoparzii sau șerpii, hyraxul emite țipete puternice pentru a alerta colonia și se ascunde rapid în crăpături.

Rol ecologic și amenințări

Hyraxul joacă un rol important în ecosistemele sale, contribuind la dispersarea semințelor și fiind o sursă de hrană pentru prădători. Cu toate acestea, unele populații sunt amenințate de pierderea habitatului din cauza expansiunii agricole sau urbane. În general, însă, hyraxul este considerat o specie cu risc scăzut de dispariție, datorită adaptabilității sale.

Hyraxul, sau dassie, este un exemplu perfect al modului în care natura ascunde conexiuni surprinzătoare. Deși mic și aparent obișnuit, acest mamifer dezvăluie o poveste evolutivă fascinantă și un comportament care îl face unic. Fie că se cațără pe stânci sau se relaxează la soare, hyraxul continuă să captiveze cercetătorii și iubitorii de animale deopotrivă

Povestea lui Mike:

În 1908, un mic pui de pisică a apărut la porțile Muzeului Britanic din Londra. Nu era o felină oarecare, ci părea hotărâtă să intre și să facă parte din viața acestui loc. Paznicii i-au refuzat accesul de mai multe ori, însă motanul nu s-a dat bătut și a continuat să revină zilnic, așteptând răbdător ca și cum ar fi dorit un post oficial. În cele din urmă, un paznic pe nume Henry, impresionat de tenacitatea micuțului, l-a adoptat și i-a dat un nume simplu: Mike.

Mike nu era doar un oaspete, ci a devenit rapid o prezență iubită în muzeu. Își petrecea zilele patrulând prin curți și holuri, vânând șoareci și fermecând angajații și vizitatorii. Deși era prietenos cu oamenii, Mike avea o personalitate puternică – se spune că nu tolera alte pisici în „teritoriul” său și era extrem de selectiv cu cine își împărțea timpul. În timp, a fost promovat neoficial la rangul de „pisică rezidentă” a muzeului, fiind chiar menționat în documentele oficiale ale instituției.

Până în 1924, anul în care a murit, Mike a rămas un simbol al Muzeului Britanic, aducând un zâmbet pe fețele celor care îl întâlneau. Povestea sa este o dovadă a faptului că uneori, chiar și o creatură mică, cu suficientă determinare, poate lăsa o amprentă mare într-un loc grandios.

Advertisement