Connect with us
Vremea în Călărași: 🌡️ 13°C | Anul XI Nr. 534

La zi

Ceaiul de urzică moartă: beneficii și utilizări

Published

on

Urzica moartă (Lamium album), cunoscută și sub denumirea populară de „urzică albă”, este o plantă medicinală utilizată de secole în medicina tradițională pentru proprietățile sale terapeutice. Spre deosebire de urzica obișnuită (Urtica dioica), urzica moartă nu înțeapă, dar are flori albe delicate și frunze cu aspect similar, ceea ce îi conferă numele. Ceaiul preparat din această plantă este apreciat pentru beneficiile sale asupra sănătății, fiind un remediu natural pentru diverse afecțiuni. Iată o privire detaliată asupra utilizărilor, beneficiilor și modului de preparare al ceaiului de urzică moartă.

Beneficiile ceaiului de urzică moartă

  1. Proprietăți antiinflamatorii și calmante
    Ceaiul de urzică moartă este recunoscut pentru capacitatea sa de a reduce inflamațiile, fiind util în ameliorarea durerilor menstruale, a crampelor abdominale și a disconfortului cauzat de afecțiuni inflamatorii minore.

  2. Susținerea sănătății feminine
    Planta este adesea folosită pentru a regla ciclul menstrual și pentru a reduce sângerările abundente. De asemenea, ceaiul poate ajuta la calmarea simptomelor asociate menopauzei, precum bufeurile sau iritabilitatea.

  3. Efect diuretic și detoxifiant
    Ceaiul de urzică moartă stimulează eliminarea toxinelor din organism prin efectul său diuretic blând, fiind benefic pentru sănătatea rinichilor și a tractului urinar.

  4. Îmbunătățirea sănătății respiratorii
    Datorită proprietăților sale expectorante, ceaiul poate ajuta la ameliorarea tusei, a răcelilor și a congestiei nazale. Este folosit în mod tradițional pentru a calma iritațiile gâtului și pentru a facilita respirația.

  5. Susținerea sănătății pielii
    Urzica moartă conține compuși cu proprietăți astringente și antiinflamatorii, care pot fi utili în tratarea acneei, a iritațiilor pielii sau a rănilor minore atunci când ceaiul este folosit extern sub formă de comprese.

  6. Efect calmant asupra sistemului nervos
    Ceaiul de urzică moartă are un efect relaxant, fiind recomandat pentru reducerea stresului, a anxietății și pentru îmbunătățirea calității somnului.

  7. Susținerea sistemului digestiv
    Planta ajută la calmarea problemelor digestive, cum ar fi balonarea sau indigestia, datorită proprietăților sale antispastice.

Cum se prepară ceaiul de urzică moartă

Pentru a beneficia de proprietățile urzicii moarte, ceaiul se prepară astfel:

  • Ingrediente: 1-2 lingurițe de flori și frunze uscate de urzică moartă (sau 2-3 lingurițe de plantă proaspătă) la 250 ml de apă fierbinte.

  • Metodă:

    1. Fierbe apa și toarn-o peste planta uscată sau proaspătă.

    2. Lasă la infuzat timp de 5-10 minute, acoperind vasul pentru a păstra uleiurile esențiale.

    3. Strecoară ceaiul și consumă-l cald. Poți adăuga miere sau lămâie pentru gust, dacă dorești.

  • Dozaj recomandat: 1-3 căni pe zi, în funcție de afecțiunea tratată. Pentru uz extern, ceaiul poate fi folosit pentru comprese sau spălături.

Precauții și contraindicații

Deși ceaiul de urzică moartă este considerat sigur pentru majoritatea persoanelor, trebuie luate în considerare câteva precauții:

  • Femeile însărcinate sau care alăptează ar trebui să consulte un medic înainte de consum, deoarece efectele asupra sarcinii nu sunt pe deplin studiate.

  • Alergiile: Persoanele alergice la plante din familia Lamiaceae (cum ar fi menta sau salvia) ar putea prezenta reacții alergice.

  • Interacțiuni medicamentoase: Dacă urmezi tratamente pentru afecțiuni renale sau hormonale, consultă un specialist, deoarece ceaiul poate influența echilibrul electrolitic sau hormonal.

  • Consumul excesiv poate provoca disconfort gastric sau efecte diuretice prea intense, așa că respectă doza recomandată.

Cum să culegi și să usuci urzica moartă

Urzica moartă crește în zone temperate, în pajiști, grădini sau la marginea pădurilor, și înflorește primăvara și vara. Florile albe și frunzele sunt părțile utilizate pentru ceai. Pentru a le usca:

Advertisement
  • Culege planta dimineața, după ce roua s-a evaporat.

  • Usucă florile și frunzele într-un loc bine ventilat, ferit de soare direct, pentru a păstra proprietățile active.

  • Depozitează planta uscată în recipiente etanșe, într-un loc uscat și întunecat.

Concluzie

Ceaiul de urzică moartă este un remediu natural versatil, apreciat pentru beneficiile sale asupra sănătății feminine, sistemului respirator, pielii și stării generale de bine. Cu un gust plăcut și proprietăți terapeutice, este o alegere excelentă pentru cei care doresc să integreze remediile naturiste în rutina lor zilnică. Totuși, ca în cazul oricărui tratament pe bază de plante, moderația și consultarea unui specialist sunt esențiale pentru utilizarea sa în siguranță.

Notă: Informațiile prezentate au scop informativ și nu înlocuiesc sfatul medical. Consultă un medic înainte de a folosi ceaiul de urzică moartă pentru tratamente specifice.

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.

Fapt Divers

Enigma pădurilor: Legenda lui Bigfoot

Published

on

În pădurile dese ale Americii de Nord, unde lumina soarelui abia pătrunde prin coronamentul copacilor seculari, se ascunde o legendă vie care a captivat imaginația a generații întregi: Bigfoot, cunoscut și sub numele de Sasquatch. Această creatură uriașă, descrisă ca un hominid acoperit cu blană groasă, înalt de peste doi metri și cântărind sute de kilograme, nu este doar un mit inventat la foc de tabără. Ea se bazează pe sute de mărturii oculare reale, urme de picioare uriașe descoperite în noroi și zăpadă, și chiar înregistrări audio cu urlete ciudate care răsună noaptea prin munți.

Povestea începe în anii 1800, când triburile native americane din Pacificul de Nord-Vest vorbeau deja despre “Sasquatch” – un spirit al pădurii, un uriaș blănos care trăia în armonie cu natura, dar care putea deveni agresiv dacă era deranjat. Aceste relatări indigene, transmise oral de secole, descriu o ființă inteligentă, capabilă să evite contactul uman, care lăsa în urmă urme de picioare de până la 43 de centimetri lungime, cu degete distincte și fără urme de gheare – un detaliu care sugerează o creatură bipedă, asemănătoare omului, dar mult mai primitivă.

Prima observație modernă documentată a avut loc în 1811, când exploratorul britanic David Thompson a descoperit urme uriașe în zăpada din Munții Stâncoși, în ceea ce este acum statul Idaho. Acestea măsurau 35 de centimetri și păreau să aparțină unui picior uman, dar de proporții imposibile. De atunci, rapoartele s-au înmulțit. În 1924, minerul Albert Ostman a susținut că a fost răpit de o familie de Bigfoot în British Columbia, Canada – o poveste detaliată, cu descrieri vii ale creaturilor care miroseau a animale sălbatice și comunicau prin sunete guturale.

Cel mai faimos incident rămâne cel din 1958, în Bluff Creek, California, unde muncitorul Jerry Crew a găsit urme masive în noroiul șantierului forestier. Aceste amprente, turnate în ipsos și fotografiate, au declanșat o adevărată isterie media. Ziarele au botezat creatura “Bigfoot”, iar mii de oameni au început să caute dovezi. În 1967, Roger Patterson și Bob Gimlin au filmat un clip de 59 de secunde în aceeași zonă: o femelă Bigfoot traversând un pârâu, privind direct în cameră, cu mișcări fluide și musculatură vizibilă sub blana maronie. Analizele moderne, inclusiv cele cu tehnologie digitală, arată că filmul nu a fost falsificat ușor – mersul creaturii respectă anatomia unui primat mare, cu un centru de greutate imposibil de reprodus de un om în costum la acea vreme.

Advertisement

De-a lungul deceniilor, organizații precum Bigfoot Field Researchers Organization (BFRO) au colectat peste 5.000 de rapoarte credibile din SUA și Canada. Martori din toate categoriile – polițiști, rangeri, vânători – descriu întâlniri similare: un miros puternic de mosc, crengi rupte la înălțime mare, pietre aruncate ca avertisment și urlete care seamănă cu un amestec între urlet de lup și strigăt uman. În 2008, un exemplar presupus de Bigfoot a fost prezentat presei în Georgia, dar s-a dovedit a fi un costum – un hoax care a întărit scepticismul, dar nu a șters miile de alte dovezi.

Știința rămâne divizată. Biologi precum Jeffrey Meldrum de la Universitatea de Stat Idaho analizează urmele și susțin că ar putea aparține unei specii necunoscute, poate un descendent al Gigantopithecus, un urangutan uriaș dispărut acum 100.000 de ani în Asia. ADN-ul din probe de păr colectate nu a dat rezultate conclusive – uneori uman, alteori de urs sau cerb. Totuși, lipsa unui corp sau schelet complet ridică întrebări: oare Bigfoot îngroapă morții, așa cum fac elefanții?

Astăzi, legenda trăiește în parcuri naționale precum Olympic sau Yosemite, unde turiști și cercetători continuă vânătoarea. Bigfoot nu este doar o creatură; este un simbol al misterului naturii sălbatice, al frontierelor neexplorate ale lumii noastre. Poate că într-o zi vom găsi dovada finală – un corp, un cuib, o fotografie clară. Până atunci, pădurile șoptesc: el este acolo, ascuns în umbre, păzind secretele străvechi ale pământului.

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Advertisement
Continue Reading

Fapt Divers

Rachetă cu coada de rachetă: Acrobatul cerului african cu pene de vis

Published

on

Rachetă cu Coada de Rachetă (Coracias spatulatus), cunoscută și sub numele de Rachetă cu Coada Spatula, este o pasăre spectaculoasă din familia Coraciidae, înrudită îndeaproape cu alte specii de râchetă precum racheta europeană. Această specie este endemică în Africa subsahariană, fiind întâlnită în principal în regiuni deschise precum savane, păduri ușoare de miombo și zone riverane din țări ca Angola, Botswana, Republica Democrată Congo, Malawi, Mozambic, Namibia, Zambia și Tanzania. Preferă habitate cu copaci înalți izolați, unde poate vâna de pe un punct de observație ridicat.

Cu o lungime de aproximativ 35-40 cm (incluzând coada prelungită), pasărea adultă cântărește între 120 și 160 de grame. Penajul său este un amestec vibrant de culori: capul, gâtul și partea inferioară sunt de un albastru deschis, iar spatele și aripile prezintă nuanțe de verde-turcoaz și albastru intens. Cea mai distinctivă trăsătură este coada lungă și modificată, cu două pene centrale prelungite în formă de rachetă sau spatulă, de unde și numele științific “spatulatus”. Aceste pene exterioare sunt negre cu vârfuri albastre, creând un efect vizual dramatic în zbor. Ciocul este robust, negru, adaptat pentru capturarea prăzii, iar picioarele sunt galbene.

Comportamentul său este tipic pentru rachete: este o pasăre teritorială și acrobatică, executând zboruri spectaculoase cu rostogoliri și picaje pentru a atrage partenerul sau a apăra teritoriul în sezonul de împerechere (care variază regional, dar adesea coincide cu sezonul ploios, între septembrie și martie). Se hrănește predominant cu insecte mari – lăcuste, gândaci, termite – dar și cu șopârle, broaște și ocazional fructe. Vânează prin pândă de pe crengi înalte, lansându-se în picaj rapid asupra prăzii.

Reproducerea implică și cuiburile din în cavități naturale de copaci sau în găuri de ciocănitori abandonate, la înălțimi de 5-10 metri. Femela depune 2-4 ouă albe, pe care le clocește timp de 18-20 de zile, în timp ce masculul asigură hrana. Puii părăsesc cuibul după circa 25-30 de zile, dar rămân dependenți de părinți câteva săptămâni.

Advertisement

Deși nu este considerată amenințată global (statut IUCN: Least Concern), populațiile locale pot fi afectate de pierderea habitatului prin defrișări și agricultură intensivă. Totuși, adaptabilitatea sa la medii modificate o face rezilientă în multe zone protejate, precum parcurile naționale din Zambia sau Botswana.

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Continue Reading

La zi

Tot mai mulți români pot fi încadrați în grad de handicap. Procedura, drepturile și bolile recunoscute în 2025

Published

on

În România, tot mai mulți pacienți ar putea beneficia în 2025 de încadrare în grad de handicap, potrivit organizațiilor de profil. Specialiștii estimează că până la 15% din populație prezintă afecțiuni care pot limita capacitatea de muncă sau autonomia zilnică. Certificatul de handicap nu este doar un document medical, ci o formă legală de protecție socială, care oferă sprijin financiar, acces la tratamente și dreptul la un asistent personal.

Legea 448/2006 stabilește zece tipuri de handicap recunoscute: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat și boli rare. În funcție de severitate, se acordă unul dintre cele patru grade: ușor, mediu, accentuat sau grav.

Evaluarea nu se rezumă la un simplu diagnostic medical. Serviciul de Evaluare Complexă a Persoanelor Adulte cu Handicap (SECPAH) analizează atât starea de sănătate, cât și impactul psihologic și social al bolii. Decizia finală aparține Comisiei de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap (CEPAH), care funcționează în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) din fiecare județ.

Orice persoană cu domiciliul sau reședința legală în România poate solicita certificatul, dacă îndeplinește criteriile prevăzute de lege. Dosarul trebuie depus la DGASPC sau la primărie și conține cererea-tip, actele de identitate, ancheta socială, documente medicale de specialitate și o scrisoare medicală de la medicul de familie.

Advertisement

Durata valabilității certificatului variază în funcție de gradul de handicap. Pentru adulți, poate fi temporar sau permanent. Pentru copii, este valabil între 6 luni și 2 ani, iar în cazuri grave, până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Lista afecțiunilor care pot duce la încadrarea în grad de handicap este vastă. Printre cele mai frecvente se numără bolile cardiovasculare (infarct, accident vascular cerebral, insuficiență cardiacă avansată), afecțiunile respiratorii severe (BPOC, astm, fibroză pulmonară), bolile neurologice (scleroza multiplă, Parkinson, epilepsia severă), tulburările psihice majore (schizofrenie, depresie majoră, tulburare bipolară), bolile endocrine și metabolice (diabet cu complicații, obezitate morbidă), precum și afecțiunile musculo-scheletice (artrită reumatoidă, spondilită anchilozantă, osteoporoză).

Certificatul oferă acces la o serie de beneficii: indemnizație lunară, transport gratuit, reduceri fiscale, servicii de recuperare, asistent personal sau facilități pentru accesibilitate.

În 2025, autoritățile din domeniu atrag atenția asupra importanței informării corecte a pacienților și familiilor lor. Lipsa cunoașterii procedurilor duce frecvent la pierderea unor drepturi importante.

Dacă dorești să depui un dosar pentru obținerea certificatului de handicap, te poți adresa Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din județul tău sau poți consulta legislația actualizată pe portalul legislatie.just.ro.

Advertisement

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Continue Reading