PROLOG (SAU DISCULPARE)

Ceea ce urmează nu are nicidecum o valoare documentară; desigur, îmi asum o obligație pasageră de cronicar, însă numai într-o mică măsură: fantezia romanțată și hiperbola îmi vor fi unelte cu mult mai folositoare, aproape indispensabile. Probabil că ce vreau să înfăptuiesc nu e atât o restituire ori imortalizare a mitologiei Călărașiului, cât o recompunere fantezistă a acesteia; cu alte cuvinte, un exercițiu borgesian, întrucât, cu riscul de a părea supra-reverențios, lipsa geniului, talentului ori vastei erudiții nu-mi îngăduie decât o palidă reflecție a stilului și tonului acestui mare scriitor: Jorge Luis Borges. 

Cartierul se revarsă până în spațiul precis delimitat al copilăriei și adolescenței mele; această tulburătoare vecinătate însă nu mi-a insuflat vreodată dorința de a explora infamul ghetou. Fauna umană mizerabilă, pasiunile electrizante, scandalurile între clanurile țigănești, cuțitele, săbiile, pistoalele, m-au făcut să-l asemăn cu acele favelas din America Latină: în loc de milonga, maneaua cu învolburatele efuziuni faux-sentimentale și paradele de orgoliu; în loc de volubilitatea hispanică, suspiciunea și neîncrederea balcanică; în loc de culorile tropicale, un invariabil gri orbitor de trist.

La intrarea în cartier, o anacronică biserică de lemn se profilează prevestitor pe fundalul dezolant, biserică strămutată, cu tot cu altar, cu picturile murale bizantine, cu turnul de clopote și crucea din vârf, dintr-un sătuc hunedorean. E interesant de observat cum strămutarea e un laitmotiv al cartierului, după cum vom vedea mai târziu: exodul moldovenilor, jos, spre Sudul înfloritor sub soarele comunismului. Ferestrele blocurilor dau spre cimitir; oamenii “se trezesc cu morții la geam”. Probabil că recurența înmormântărilor cu tânguirile lor tămâioase și polifonice au produs un soi de modificare obscură în ființa locatarilor, întovărășiți permanent cu moartea. Dincolo de cartier se întinde calea ferată.

Advertisement

Dar să părăsim prezentul. Tragica întâmplare pe care o am în vedere s-a petrecut în acea Românie încă umbrită de impenetrabila Cortină de Fier, întâmplare care a dat chiar numele cartierului: Doi Moldoveni. Poate că trebuie să precizez: a spune doi moldoveni e inexact; unul dintre ei, nefericita victimă, era de prin partea locului.

Omul intră, după cum îi era obiceiul fiecărei seri, în cârciuma sordidă. Își roti privirile în lumina anemică și gălbuie deasupra capetelor scuturate de râs și vălătucilor de fum gros ale țigărilor Carpați. “Daniele, vino mă-ncoa’”, se auzi dinspre capătul barului. Înclină capul în semn de salut și se îndreptă spre tovarășii lui, trei tineri muncitori, onorabili reprezentanți ai idealului comunist. Gândește: “Dacă munca înnobilează, ăștia trei îs pă puțin marchiji.”. Își trase un scaun și luă loc.

-Ați auzit, mă, ce-a fost la Turnu Severin?  Cică i-a arestat pă toți până la ultimu’ de la sindicatu’ ăla. Cum dracului îi zicea? SeLeOooo-…prelungi întrebător ultima vocală.

-SLOMR. Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, completă unul din ei, un vlăjgan oacheș și expansiv.

-Da, mă, și pă Cană, și pă Brașoveanu, și pă Paraschiv, pă toți i-a băgat la temniță. Vreo patruj’ dă mii cu toții. Zice tovarășu’ că au călcat jurământu’ dă credință, că s-au revoltat.

Advertisement

Cârciuma sărăcăcioasă mai că stă să cadă. Conversațiile se izbesc de pereții scorojiți, din radio curg aceleași și aceleași șlagăre, câte unul se mai dă în stambă, înfierbântat de alcool. Daniel mai comandă câteva beri. Apoi își aprinde o țigară, sprijinit cu scaunul de perete. Mușcă din filtru și trage adânc, slobozind indiferent rotocoalele de fum. Contemplă visător traiectoriile bezmetice ale muștelor credincioase localului.

-Mai am puțin și mă dă ăștia afară, zice. Că moldoveanu’ lucrează mai mult pă mai puțin, ‘tu-i gura mă-sii. Nu-i suport, bă frate, pă jegoșii ăștia. Bașca că ne fură locurile dă muncă, da’ nu le suport nici accentu’ ăla de te zgârie pă bibilică. Nu-i suport și pace!

Tovarășii încuviințară tacit poliloghia duhnind a alcool și ură neîmpăcată. La tejghea, un moldovean mătăhălos, aureolat de o faimă ce nu-i făcea deloc cinste – se spunea că ar fi ucis doi oameni – ședea liniștit, sorbind din bere. Daniel îl privi stăruitor. Îi cunoștea faima. Chiar și așa, nu dădu înapoi.

-Bă, moldovene, zise el.

Moldoveanul sugea impasibil din sticla de bere.

Advertisement

-N-auzi, bă? Băăă! Ăla de la tejghea! Cu tine vorbesc, mă! insistă.

Tăcerea într-o cârciumă nu e niciodată de bun augur. Doar zumzăitul muștelor mai mărturisea vreo prezență.

-Deci așa, mă ignori, lua-te-ar dracu’ să te ia. Ori mi-oi fi și surd, pă lângă moldovean împuțit.

Daniel se ridică brusc, trântind scaunul la pământ. Se îndreptă, amenințător și împleticit, spre tejghea. Briceagul îi tremură în pumnul încleștat. Își croiește drum printre mesele murdare, își croiește drum spre propria pierzanie, deși n-avea cum să conceapă ireversibila tragedie care îl privea. Ajunge lângă trupul mătăhălos.  Un taburet neocupat îi desparte. Daniel înfige briceagul în tejghea.

-Ia zi, mă auzi acuma, futu-te-n gură?! zise.

Advertisement

Un zgomot asurzitor se dispersă în toate colțurile barului: moldoveanul sparse sticla de bere de tejghea. Înainte ca ultimul ciob să cadă pe podea, moldoveanul descrie un semicerc fatal înspre gâtul lui Daniel cu jumătatea de sticlă rămasă. Daniel își duse mâna la gât; răsturnă, cu gâlgâituri disperate și clătineli, masa din apropiere. Se prăbuși la pământ. Nu-i veni să creadă: același sânge, și totuși nu același, globulele reînnoindu-se cu regularitate, același sânge, și totuși nu același, care a tresărit la prima iubire, același sânge, și totuși nu același, care s-a umflat la bucuria primului salariu, același sânge, și totuși nu același, care i-a circulat în artere, vene și capilare când a aflat că o să fie tată, același sânge, și totuși nu același, împrăștiat acum pe pardoseala rece. Apoi, nimic. Numai amețitoarea finalitate a morții.

Domnica Marius Cătălin