În zorii secolului al XIX-lea, lumea se confrunta cu o criză neașteptată: erupția vulcanului Tambora din Indonezia, în 1815, provocase o iarnă vulcanică ce decimase recoltele și, mai ales, caii – principala forță de tracțiune a epocii. Oamenii căutau disperați alternative pentru a se deplasa fără animale. Așa a apărut, în 1817, o invenție ciudată în Germania: „mașina de alergat” a baronului Karl von Drais. Era un cadru de lemn cu două roți aliniate, o șa și o ghidon primitiv. Utilizatorul se propulsa împingând cu picioarele în pământ, ca un alergător pe roți. Numită draisină, această „cal fără cal” permitea viteze de până la 15 kilometri pe oră și a fost folosită inițial de poștași și curieri pentru a înlocui caii morți de foame.

Dar adevărata revoluție a venit în anii 1860, în Franța. Mecanicul Pierre Michaux, împreună cu fiul său Ernest, au adăugat pedale la roata din față a unei draisini îmbunătățite. Astfel s-a născut velocipedul, supranumit „zguduitorul de oase” din cauza roților de lemn cu bandă de fier și a drumurilor pietruite. Roata anterioară era uriașă, de peste un metru în diametru, pentru a crește viteza cu fiecare rotație a pedalelor, în timp ce cea din spate rămânea mică. Aceste biciclete înalte, numite penny-farthing după monedele britanice de mărimi diferite, erau periculoase: o cădere însemna adesea răni grave, dar entuziasmul pentru viteză le-a făcut populare printre tinerii aventuroși.

Sfârșitul secolului al XIX-lea a adus echilibrul perfect. În 1885, englezul John Kemp Starley a creat „bicicleta de siguranță”, cu două roți de dimensiuni egale, lanț de transmisie către roata din spate și cadru triangular din oțel. Pedalarea devenea eficientă, iar centrul de greutate coborât reducea riscul căderilor. Pneumaticele cu aer, inventate de scoțianul John Boyd Dunlop în 1888 pentru a amortiza șocurile, au transformat călătoria într-una plăcută. Femeile au îmbrățișat noua invenție, eliberându-se de corsete și rochii lungi, iar mișcările pentru drepturi au găsit în bicicletă un simbol al independenței.

De-a lungul secolului al XX-lea, bicicleta a evoluat constant: frâne îmbunătățite, schimbătoare de viteze, cadre din aluminiu sau fibră de carbon. A devenit nu doar mijloc de transport, ci și sport, recreere și unealtă ecologică. De la cursele epice ale Turului Franței, început în 1903, până la milioanele de biciclete urbane de azi, ea rămâne o dovadă a ingeniozității umane – o mașinărie simplă care a schimbat lumea, pedală cu pedală.

Advertisement

Beneficii demonstrate şi recomandări corecte de administrare

1. Protejează inima și vasele de sânge Drojdia de bere scade colesterolul LDL („rău”) şi ajută la reglarea tensiunii arteriale. Este recomandată în special persoanelor cu risc cardiovascular sau celor care au deja probleme cardiace. Doza uzuală pentru adulți: 1–2 linguri/zi (aprox. 10–20 g), timp de 3–4 săptămâni, apoi pauză de 2 săptămâni.

2. Îmbunătățește absorbția mineralelor şi combate anemia Datorită conținutului ridicat de fier, zinc, magneziu și calciu ușor asimilabil, este un aliat excelent pentru persoanele anemice sau cu carențe minerale. Doza: 1 lingură/zi, timp de 21–30 de zile.

3. Întărește imunitatea și ajută în infecții Complexul de vitamine B şi beta-glucanii stimulează sistemul imunitar. Este utilă în răceli repetate, recuperarea după boli infecțioase şi chiar în susținerea ficatului în hepatitele virale (ca adjuvant). Doza în perioade de convalescență: până la 3 lingurițe/zi, timp de 2–3 săptămâni.

4. Susține cura de slăbire și stabilizează glicemia Conține crom, care reglează pofta de dulce și îmbunătățește sensibilitatea la insulină. Reduce foamea nervoasă şi ajută la menținerea masei musculare în timpul dietelor. Doza în cura de slăbire: 2–3 lingurițe/zi, cu 15–20 minute înainte de mese, timp de 20–30 de zile.

Advertisement

5. Adjuvant în tratamentele oncologice Studiile au arătat că drojdia de bere (în special cea bogată în beta-glucani şi seleniu) poate reduce efectele secundare ale chimioterapiei şi radioterapiei, protejând celulele sănătoase. Se folosește doar cu acordul medicului oncolog. Doza orientativă: 4–6 lingurițe/zi, fracționat, pe toată durata tratamentului.

Recomandări corecte pe categorii de vârstă

Copii 8–14 ani – susține creșterea armonioasă şi sănătatea oaselor – 1–2 lingurițe/zi, timp de 21 de zile pe lună

Adolescenți – îmbunătățește concentrarea, reduce stresul şi acneea hormonală – 2 lingurițe/zi, 10–14 zile pe lună

Adulți – efect antistres, crește rezistența la efort, tonifică organismul – 1–2 linguri/zi, 10–30 de zile pe lună

Vârstnici – încetinește procesele degenerative, susține imunitatea şi memoria – 1–2 linguri/zi, 10–20 de zile pe lună

Advertisement

Cum se administrează

Cel mai bine se ia pe stomacul gol, cu apă, suc natural de fructe/legume, iaurt, kefir sau amestecată cu miere. Are gust plăcut-amărui, asemănător nucii.

Atenție! Persoanele cu gută sau candidoză activă vor cere sfatul medicului înainte de a începe cura (drojdia conține purine şi poate stimula temporar ciuperca Candida la doze foarte mari).

În rest, drojdia de bere rămâne unul dintre cele mai sigure, ieftine și eficiente suplimente naturale pe care le poți avea mereu în frigider.

Advertisement

Într-un sat unguresc fără nume, unde plouă de săptămâni întregi și totul se scufundă încet în noroi, oamenii trăiesc ca niște umbre: doctorul gras care își spionează vecinii, Futaki care așteaptă bani ce nu vin niciodată, doamna Kráner care visează să fugă cu amantul, copiii care torturează o pisică. Viața lor pare suspendată între beție, trădare și așteptarea absurdă a unei mântuiri care nu mai vine.

Într-o zi se răspândește zvonul că Irimiáš și Petrina, doi escroci considerați morți, se întorc. Pentru săteni, sosirea lor devine semnul unei noi ordini, al unui „proiect măreț” care îi va scoate din mizerie. Își vând vitele, își dau ultimii bani, se adună în cârciumă și dansează un tango demonic sub lumina unui bec chior, convinși că în sfârșit cineva le va arăta drumul. Numai că Irimiáš nu este profetul așteptat, ci un mic diavol obosit care îi manipulează cu o ușurință terifiantă.

Scris în propoziții lungi, sinuoase, uneori de câteva pagini, romanul curge ca ploaia care nu se mai oprește niciodată. Capitolele sunt structurate ca pașii unui tango – șase înainte, șase înapoi – și cititorul este prins într-o spirală amețitoare din care nu există ieșire. Umorul este negru și necruțător, personajele sunt meschine, ridicole și profund umane, iar peisajul devine el însuși un personaj: noroiul, clopotele care bat singure noaptea, păianjenii care țes pânze în colțuri.

„Satantango” nu este doar povestea unui sat care moare, ci imaginea unei lumi întregi care se prăbușește lent, în ritmul unui dans grotesc și irezistibil. Cartea te lasă cu senzația că ai asistat la ceva definitiv, dureros și absurd de frumos – ca și cum ai privi sfârșitul lumii printr-un geam murdar de ploaie.

Advertisement