foto: Gerul din ’29 – Biblioteca Județeană “Ioan N. Roman” Constanța

În iarna anului 1929, România a fost lovită de un ger polar fără precedent, care a făcut ca Marea Neagră să amuțească sub un strat gros de gheață. Temperaturile au scăzut dramatic sub -25 de grade Celsius, atingând minime istorice de -30 de grade în zonele montane și de câmpie, transformând întreaga regiune într-un peisaj arctic. Acest frig brusc a fost însoțit de viscole violente și de vântul tăios numit Crivăț, care a amplificat senzația de ger, făcând orice deplasare în aer liber un risc mortal pentru oameni și animale. În Dobrogea, regiunea cea mai afectată, zăpada s-a adunat în troiene uriașe, ajungând până la nivelul acoperișurilor caselor, izolând comunități întregi și paralizând viața cotidiană.

Fenomenul înghețului mării a fost unul spectaculos și rapid. Inițial, la mal s-au format ace fine de gheață, care s-au unit treptat în blocuri masive cunoscute sub numele de banchize, extinzându-se pe o distanță impresionantă de 15 kilometri în larg. Valurile au fost capturate în mișcare, creând sculpturi naturale bizare și înghețate, iar sunetul familiar al mării a dispărut complet, înlocuit de o tăcere apăsătoare, întreruptă doar de crăpăturile și pârâiturile sinistre ale gheții care se dilata și se contracta sub presiunea curenților submarini adânci. Această transformare a mării dintr-un element dinamic într-un câmp solid a fost nu doar un spectacol vizual, ci și o amenințare reală pentru navigație și siguranța umană.

Situația vapoarelor blocate în larg a fost una dramatică și plină de tensiune. Nave comerciale și de pasageri au rămas imobilizate în menghina albă a gheții, cu coca supusă unei presiuni enorme care amenința să le zdrobească. Echipajele, izolate într-un deșert înghețat, au fost nevoite să raționalizeze strict proviziile de hrană, apă și combustibil, neștiind cât va dura această blocadă impusă de natură. Marinarii coborau pe scări de frânghie și traversau pe jos distanțe mari peste gheață până la Cazinoul din Constanța, pentru a-și procura alimente esențiale, transformând marea într-o cale de acces neobișnuită și periculoasă.

Unul dintre cele mai terifiante aspecte ale acestei ierni a fost migrația lupilor. Din cauza gheții solide care a unit Delta Dunării cu uscatul, haite de lupi înfometați au putut traversa marea înghețată, extinzându-și teritoriul de vânătoare spre sud, ocolind barierele naturale care îi țineau de obicei departe de așezările umane. Aceste prădători, mânați de o foame disperată cauzată de lipsa hranei în zonele lor obișnuite, au pătruns în satele de coastă și la periferiile orașelor, vânând animalele domestice din curți – vite, oi, capre și chiar câini de pază. Locuitorii au trăit nopți de groază, ascultând urletele haitelor care răsunau în întuneric, iar atacurile au devenit o amenințare constantă, forțând oamenii să se baricadeze în case și să organizeze pânduri pentru a proteja gospodăriile.

În ciuda pericolelor, curiozitatea și spiritul aventurier al locuitorilor din Constanța i-au împins să exploreze această lume nouă. Mulți au ieșit pe gheață pentru a imortaliza momentul istoric, existând numeroase fotografii de arhivă care arată oameni plimbându-se, patinând sau chiar călătorind cu sănii trase de cai la kilometri distanță de țărm, în dreptul emblematicului Cazinou. Marea se transformase într-un parc imens, o extensie neașteptată a promenadei urbane, oferind un peisaj feeric, dar înșelător. Sub stratul aparent solid de gheață, curenții marini rămâneau puternici și imprevizibili, reprezentând un risc constant de crăpături sau prăbușiri, care puteau transforma o plimbare inocentă într-o tragedie.

Criza a afectat grav și infrastructura terestră, în special cea feroviară. Trenurile care încercau să ajungă în Dobrogea au rămas blocate în câmp deschis, unele fiind complet îngropate sub straturi groase de zăpadă. Sute de pasageri au îndurat zile întregi în vagoane neîncălzite, fără mâncare sau apă, așteptând intervenția armatei și a voluntarilor care desfăceau liniile cu lopata, deoarece locomotivele echipate cu pluguri nu mai puteau face față troienelor masive. Aceste întârzieri au dus la crize de aprovizionare în regiunile izolate, agravând suferința populației.

Localitățile din Delta Dunării, precum Sulina și Sfântu Gheorghe, au fost complet rupte de restul țării timp de câteva săptămâni bune. Proviziile de făină, lemne de foc și alte bunuri esențiale s-au epuizat rapid, forțând locuitorii să recurgă la măsuri extreme, cum ar fi arderea mobilierului, gardurilor sau chiar a unor părți din case pentru a se încălzi și a supraviețui. Autoritățile au încercat să organizeze ajutoare prin intermediul avioanelor, dar condițiile meteorologice adverse – ceața densă, viscolul persistent și temperaturile scăzute – au făcut ca multe zboruri să fie anulate sau amânate, lăsând comunitățile să se descurce singure în fața adversității.

Dezghețul a sosit abia în luna martie, dar a fost la fel de violent și distructiv ca înghețul însuși. Când temperaturile au început să crească, banchiza masivă s-a rupt în bucăți uriașe de gheață, care s-au ciocnit între ele cu zgomote asurzitoare, reminiscent de tunete. Sloiurile purtate de valurile reînviate au lovit cu forță digurile, cheiurile și infrastructura portuară, provocând daune materiale semnificative și punând în pericol vieți omenești. Vapoarele eliberate în sfârșit au putut relua navigația, dar amenințarea icebergurilor plutitoare a persistat săptămâni întregi, forțând echipajele să navigheze cu precauție extremă pentru a evita coliziuni fatale.

Iarna din 1929 a intrat în istorie sub numele de „Marele Îngheț”, devenind un simbol al vulnerabilității civilizației umane în fața forțelor naturii dezlănțuite. Poveștile despre marea pe care se putea merge pe jos, despre vapoarele captive în gheață și despre lupii care traversau largul ca pe un pod solid s-au transmis din generație în generație, transformându-se în legende vii ale Dobrogei. Acest eveniment extrem a servit ca o lecție dură despre reziliența umană, dar și despre respectul datorat elementelor naturii, amintindu-ne că, în momente de criză, supraviețuirea depinde de adaptabilitate, solidaritate și precauție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, aflată sub conducerea Liei Savonea, a decis să transmită Curții Constituționale o expertiză contabilă independentă, realizată de un specialist autorizat, care subliniază impactul devastator al noii legi promovate de Guvernul Bolojan asupra pensiilor de serviciu ale magistraților.

Această expertiză detaliază cum modificările propuse ar duce la scăderi semnificative ale cuantumului pensiilor, ajungând chiar la reduceri de până la 51% în anumite cazuri, făcând ca aceste pensii să devină inferioare celor calculate pe baza contributivității pentru unii judecători și procurori cu vechime îndelungată.

Decizia a fost luată în cadrul unei ședințe a Secțiilor Unite, unde s-a analizat temeinic situația, subliniindu-se necesitatea protejării drepturilor dobândite ale magistraților împotriva unor schimbări ce ar crește vârsta de pensionare la 65 de ani și ar limita cuantumul la doar 70% din ultimul salariu brut. Prin această intervenție, Înalta Curte încearcă să demonstreze că reforma încalcă principii constituționale fundamentale, precum neretroactivitatea legii și protecția drepturilor câștigate prin ani de muncă în sistemul judiciar.

Experții consultați în cadrul documentului argumentează că astfel de tăieri ar afecta nu doar bunăstarea personală a magistraților pensionați, ci și independența justiției, descurajând profesioniștii tineri să intre în domeniu. Curtea Constituțională, care urma să pronunțe o decizie finală vineri, ar putea acum să amâne verdictul pentru a analiza în profunzime această expertiză, ceea ce ar întârzia implementarea reformei și ar menține intacte pensiile speciale pentru o perioadă nedeterminată.

Această mișcare strategică vine în contextul unor dezbateri aprinse în societate privind echitatea sistemului de pensii, unde magistrații susțin că beneficiile lor sunt justificate de riscurile și responsabilitățile profesiei, în timp ce criticii văd în ele un privilegiu nejustificat față de restul populației.

Elizabeth Short, în vârstă de 22 de ani, cunoscută drept “Dalia Neagră”, a fost găsită moartă pe 15 ianuarie 1947, pe o stradă din Los Angeles. Corpul ei era secționat în două, golit de sânge și atât de palid încât părea un manechin. Tăieturile, executate cu precizie chirurgicală, nu afectaseră organele interne, iar fața avea un rânjet sinistru creat prin incizii laterale ale gurii. Niciun pic de sânge la locul descoperirii, indicând că fusese mutat acolo post-mortem.

La nouă zile, autoritățile au primit un plic cu scrisoare din tăieturi de ziar, conținând certificatul de naștere al lui Elizabeth, o agendă veche cu pagini lipsă și fotografii. Plicul era tratat cu gaz pentru a șterge amprente. Au urmat alte scrisori, posibil de la ucigaș, dar nedovedite.

Cazul a implicat sute de audieri și circa 60 de suspecți. Robert Manley, care o condusese la Hotelul Biltmore, a trecut poligraful și avea alibi. Joseph Dumais, care băuse cu ea în San Francisco, a confesat fals, fiind la o bază militară în ziua crimei.

Principalul suspect: medicul George Hodel, acuzat chiar de fiul său, Steve. Chirurg renumit în Los Angeles, capabil de mutilări precise, Don Juan cu 11 copii de la cinci femei. Steve, fost polițist, a găsit fotografii suspecte cu Elizabeth (confirmate 90-95% în 2014). Hodel fusese acuzat de viol asupra fiicei sale de 14 ani, dar achitat. Poliția i-a instalat microfoane; el a spus: “Și dacă aș fi ucis-o pe Dalia Neagră, nimeni nu poate dovedi, secretara mea e moartă”. Dovezile au dispărut, cazul închis.

În 2012, Steve a detectat cu un câine rămășițe umane în casa tatălui, sugerând alte crime posibile. Poliția nu a redeschis investigația.