Aborigenii tasmanieni reprezintă unul dintre cele mai vechi popoare indigene din lume, cu o istorie ce se întinde peste patruzeci de mii de ani. Ei au trăit izolați pe insula Tasmania, separați de continentul australian de apele strâmtorii Bass, ceea ce le-a permis să dezvolte o cultură distinctă, adaptată la mediul aspru al insulei. Acești oameni erau vânători-culegători pricepuți, care se bazau pe resursele naturale: vânatul de canguri, pescuitul în apele reci și culesul de plante sălbatice. Societatea lor era organizată în clanuri mici, nomade, care migrau sezonier în căutarea hranei.

Cultura lor era bogată în tradiții orale, mituri și ritualuri transmise din generație în generație. Ei practicau picturi rupestre, sculpturi în lemn și dansuri ceremoniale care celebrau legătura cu natura și spiritele strămoșilor. Limbile lor, acum dispărute, erau unice și reflectau o viziune profundă asupra lumii înconjurătoare. Femeile și bărbații aveau roluri echilibrate: ele se ocupau de cules și îngrijirea copiilor, iar ei de vânătoare și confecționarea uneltelor din piatră și os.

Sosirea europenilor în secolul al nouăsprezecelea a adus dezastrul. Colonizatorii britanici au invadat teritoriile lor, ducând la conflicte sângeroase cunoscute sub numele de “Războiul Negru”. Mulți aborigeni au fost uciși, alții au murit din cauza bolilor aduse de nou-veniți, cum ar fi gripa sau variola. Guvernul colonial a încercat să-i “protejeze” mutându-i în rezervații izolate, dar aceste măsuri au accelerat declinul populației. Ultima femeie aborigenă de sânge pur, Truganini, a murit în anul 1876, marcând sfârșitul aparent al liniei directe. Totuși, descendenții amestecați au supraviețuit și luptă astăzi pentru recunoașterea drepturilor lor, păstrând fragmente din moștenirea ancestrală.

Povestea aborigenilor tasmanieni este o lecție dură despre impactul colonizării asupra popoarelor indigene, amintindu-ne de nevoia de respect și conservare a diversității culturale. Ei simbolizează rezistența umană în fața adversităților, iar moștenirea lor continuă să inspire eforturi de reconciliere în societatea modernă.

Când spunem „orez”, majoritatea ne gândim la bobul alb, lunguieț și semitransparent. Puțini cunosc însă orezul negru – varianta cea mai valoroasă nutritiv.

Legenda chinezească spune că era atât de rar și prețios încât era rezervat exclusiv împăraților, fiind interzis oamenilor de rând – de aici numele de „orezul interzis”.

Din punct de vedere nutrițional, ierarhia este clară:

• ultimul loc: orezul alb
• apoi: orez brun
• mai sus: orez roșu
• pe primul loc: orez negru

Orezul negru este mult mai bogat în antioxidanți decât celelalte soiuri, datorită conținutului ridicat de antocianini (pigmenții care îi dau culoarea închisă-violet). Conține aminoacizi esențiali, fitonutrienți, minerale (fier, calciu, zinc, cupru, mangan, seleniu) și vitamine din grupul B și E.

Antocianinele joacă un rol important în prevenirea bolilor cronice: cardiovasculare, Alzheimer, diabet și anumite tipuri de cancer. Este un antioxidant și antiinflamator natural puternic, ajută la prevenirea plăcilor de ateroscleroză, reduce trigliceridele, scade colesterolul „rău” (LDL) și protejează împotriva infarctului și accidentului vascular cerebral.

Preparare:

• Se păstrează la frigider și se consumă în maximum 3 luni după deschidere.
• Se spală foarte bine.
• Ideal: se înmoaie 1–2 ore (sau peste noapte) pentru a reduce timpul de fierbere.
• Raport: 1 cană orez la 2 căni apă.
• Fierbe 30–40 min (dacă e înmuiat) sau 50–60 min (fără înmuiere). După fierbere capătă o nuanță mov-închis intensă și poate colora și celelalte ingrediente din farfurie.

Un super-aliment autentic, rar întâlnit la noi, dar extrem de valoros pentru sănătate.

„Crucea de cenușă” este unul dintre cele mai apăsătoare și mai bine scrise romane contemporane franceze despre consecințele morale ale războiului. Antoine Sénanque construiește povestea în jurul lui Paul, un medic bătrân, retras într-un sat din Provence, care poartă de decenii o crimă nerostită: în anii ocupației naziste a fost nevoit să aleagă între salvarea unor vieți și condamnarea altora. Gestul său aparent mic – o semnătură, o listă, o tăcere – devine o cruce de cenușă pe care o târăște până la capătul vieții.

Romanul alternează două planuri temporale cu o măiestrie rece: prezentul arid, în care bătrânul trăiește izolat, evitat de săteni, bântuit de insomnii și de vizitele neașteptate ale unei tinere jurnaliste care vrea să dezgroape adevărul; și trecutul, reconstituit în fragmente brutale, fără explicații lungi, fără morală ostentativă. Fiecare scenă din anii ’40 este ca o lovitură precisă: spitalul improvizat, mirosul de eter și sânge, ordinele contradictorii, frica permanentă, momentul în care Paul trebuie să decidă cine trăiește și cine moare.

Proza lui Sénanque este extrem de controlată: propoziții scurte, aproape uscate, fără metafore înflorite, dar cu o forță de sugestie rară. Nu explică, nu judecă, nu iartă. Lasă cititorul să simtă greutatea alegerilor imposibile. Personajele secundare – soția mută de durere, fiul care nu înțelege, partizanii care cer răzbunare, ofițerul german cu politețe glacială – sunt schițate în câteva trăsături esențiale, dar suficiente pentru a deveni memorabile.

Cartea nu oferă catharsis. Nu există reconciliere adevărată, nu există iertare deplină, nici măcar autocunoaștere liniștitoare. Paul rămâne până la final un om sfâșiat, conștient că fapta lui nu poate fi ștearsă, că memoria e o condamnare pe viață. Ultimele pagini, cu o economie de mijloace impresionantă, lasă o senzație de gol rece în piept.

„Crucea de cenușă” nu e un roman ușor. Te obligă să stai față în față cu latura cea mai întunecată a condiției umane și să accepți că unele răni nu se vindecă niciodată. Un text dur, onest, profund neliniștitor – și, chiar necesar.