Era februarie ’79, iar viscolul mușca din Moldova cu o furie rară. Un autobuz Ikarus al ITA Vaslui, pe ruta Bârlad–Vaslui, înainta cu greu prin câmpul alb dintre Puiești și Muntenii de Sus. La bord, 52 de suflete. Vântul bătea lateral, împingând zăpada nu în jos, ci în toate direcțiile. Vizibilitatea scăzuse sub zece metri. Șoferul, un om cu două decenii de drumuri în spate, a redus viteza la 10 km/h. Apoi, roțile din spate au alunecat. Autobuzul s-a oprit din înaintare. După câteva eforturi de a ieși din șleaul în care nimerise, șoferul a renunțat oprind motorul pentru a face economie. Afară erau –24°C.

Înăuntru, încă se respira. Oamenii purtau paltoane groase, cojoace, fulare tricotate acasă. Nimeni nu a țipat. Nimeni nu a cerut explicații. Erau muncitori întorși de la schimbul unu, o învățătoare cu geanta plină de caiete, două femei cu sacoșe de mâncare, trei militari în termen, un copil de patru ani și un bătrân în drum spre spital.

Pe la ora 21, frigul a început să muște. Geamurile s-au acoperit cu gheață. Aerul se vedea când respirai. Atunci, o voce calmă a spus:

— Haideți mai în față!

Fără ceartă, fără comandă, oamenii s-au strâns în jumătatea din față. Tinerii au stat în picioare. Copilul a fost așezat pe două genți, învelit cu grijă. Bătrânul a fost mutat în centru, acolo unde căldura umană era mai densă. O femeie a scos un termos cu ceai. Alta, pâine proaspătă. Cineva avea slănină — tăiată cu briceagul, pe genunchi, în felii subțiri, împărțite la toți. Nimeni nu a ascuns nimic. Nimeni nu a cerut mai mult decât i se dădea.

La miezul nopții, copilul a plâns. Nu de foame, ci de frig. Mama lui tremura. Două femei și-au dat paltoanele. Un militar l-a ținut lipit de piept, sub uniformă, până ce ochii mici s-au închis din nou.

Noaptea a trecut încet. Oamenii au vorbit — scurt, sincer. Povestiri de viață, amintiri din copilărie, glume vechi. Frigul era acolo, dar frica nu. Dimineața, autobuzul era îngropat până la geamuri. Șoferul a ieșit de câteva ori, întorcându-se cu obrajii albi de ger. Nimeni nu l-a certat. Cineva i-a înfășurat o eșarfă la gât. Fără cuvinte.

Ajutorul a venit abia după-amiaza. Un tractor de la C.A.P., cu lanțuri groase, a tăiat zăpada prin câmp. A durat două ore să elibereze autobuzul. Când ușa s-a deschis, oamenii au coborât pe rând, calm, fără înghesuială. La Vaslui, la autobază, i-au primit cu ceai fierbinte. Doi au fost duși la spital cu degerături ușoare. Copilul era bine. Bătrânul — cu o zi întârziere — a ajuns la analize.

Nimeni nu a cerut interviuri. Nimeni nu a fotografiat. Povestea a rămas între ei — un secret înghețat al solidarității.

Astăzi, când un autobuz întârzie și oamenii țipă, filmează, cer vinovați, e greu de înțeles cum, în iernile acelei Românii sărace, supraviețuirea venea dintr-un gest simplu: a sta lângă celălalt. Pentru că atunci, oamenii erau mai săraci, mai obosiți, mai flămânzi… dar infinit mai împreună.

Cum preparăm acest remediu naturist japonez străvechi:

Cu toţii cunoaştem faptul că japonezii sunt pe primul loc la durata de viaţă, iar mulţi cercetători au ajuns la concluzia că ei trăiesc mai mult deoarece se folosesc mult de natură pentru hrană, spirit și medicină alternativă.

Sunt foarte renumiţi și în multe alte domenii, dar şi în remediile naturiste pe care le folosesc încă din cele mai vechi timpuri.

Un remediu naturist care ne ajută să încetinim procesul de îmbătrânire este foarte simplu de realizat, cu costuri minime, dar beneficii maxime şi un gust deosebit.

Iată de ce avem nevoie pentru acest remediu naturist antiîmbătrânire:

• 2 linguri de miere
• 1 lingură oţet de mere
• 1 linguriţă gel aloe vera
• 20 de picături de zeamă de usturoi
• jumătate de linguriţă de pudră de ghimbir
• jumătate de pahar de apă plată

Punem totul într-un castron şi amestecăm ingredientele. Vom consuma acest amestec în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, cel puţin 21 de zile, timp în care introducem în meniul nostru zilnic mai multe legume, fructe, dar şi nuci, fără să uităm să consumăm cei 2 litri de apă!

T.M. Logan livrează un thriller psihologic extrem de tensionat, construit în jurul unei premise simple, dar teribil de eficiente: un joc mortal declanșat printr-un singur mesaj pe telefon.

Sarah, o profesoară dedicată, primește un text anonim: are 29 de secunde să decidă dacă vrea să-l omoare pe un anume om. Persoana vizată este aceeași pentru toți cei cinci destinatari – un bărbat puternic, influent și detestat de fiecare dintre ei din motive foarte personale. Mesajul promite că, dacă aleg „da”, omul va muri fără urmă, iar ei nu vor fi niciodată descoperiți.

Ce urmează este o cursă contracronometru în care fiecare personaj încearcă să înțeleagă: cine a trimis mesajul? De ce tocmai ei cinci? Și, cel mai important – ce vor face cu puterea asta neașteptată?

Romanul alternează perspectivele celor cinci, astfel încât cititorul vede aceeași situație din unghiuri complet diferite, pline de minciuni, secrete și justificări morale tot mai șubrede. Tensiunea crește permanent: suspiciuni între ei, încercări de a afla identitatea expeditorului, momente în care fiecare se întreabă dacă nu cumva el însuși este următoarea țintă.

Stilul lui Logan este direct, cu propoziții scurte și capitole care se termină mereu cu un cârlig. Atmosfera este apăsătoare – nu prin violență grafică, ci prin presiunea morală constantă și prin întrebarea: ce ai face tu în locul lor?

„29 de secunde” este genul de carte pe care o citești rapid, cu inima bătând tare, și pe care o termini întrebându-te serios ce decizie ai lua în acele fatidice 29 de secunde. Nu este cea mai complexă poveste a lui Logan, dar este una dintre cele mai intense și mai deranjante. Recomandată celor care apreciază thrillerele etice, rapide și care te fac să-ți pui întrebări foarte incomode despre tine însuți.