Era februarie ’79, iar viscolul mușca din Moldova cu o furie rară. Un autobuz Ikarus al ITA Vaslui, pe ruta Bârlad–Vaslui, înainta cu greu prin câmpul alb dintre Puiești și Muntenii de Sus. La bord, 52 de suflete. Vântul bătea lateral, împingând zăpada nu în jos, ci în toate direcțiile. Vizibilitatea scăzuse sub zece metri. Șoferul, un om cu două decenii de drumuri în spate, a redus viteza la 10 km/h. Apoi, roțile din spate au alunecat. Autobuzul s-a oprit din înaintare. După câteva eforturi de a ieși din șleaul în care nimerise, șoferul a renunțat oprind motorul pentru a face economie. Afară erau –24°C.
Înăuntru, încă se respira. Oamenii purtau paltoane groase, cojoace, fulare tricotate acasă. Nimeni nu a țipat. Nimeni nu a cerut explicații. Erau muncitori întorși de la schimbul unu, o învățătoare cu geanta plină de caiete, două femei cu sacoșe de mâncare, trei militari în termen, un copil de patru ani și un bătrân în drum spre spital.
Pe la ora 21, frigul a început să muște. Geamurile s-au acoperit cu gheață. Aerul se vedea când respirai. Atunci, o voce calmă a spus:
— Haideți mai în față!
Fără ceartă, fără comandă, oamenii s-au strâns în jumătatea din față. Tinerii au stat în picioare. Copilul a fost așezat pe două genți, învelit cu grijă. Bătrânul a fost mutat în centru, acolo unde căldura umană era mai densă. O femeie a scos un termos cu ceai. Alta, pâine proaspătă. Cineva avea slănină — tăiată cu briceagul, pe genunchi, în felii subțiri, împărțite la toți. Nimeni nu a ascuns nimic. Nimeni nu a cerut mai mult decât i se dădea.
La miezul nopții, copilul a plâns. Nu de foame, ci de frig. Mama lui tremura. Două femei și-au dat paltoanele. Un militar l-a ținut lipit de piept, sub uniformă, până ce ochii mici s-au închis din nou.
Noaptea a trecut încet. Oamenii au vorbit — scurt, sincer. Povestiri de viață, amintiri din copilărie, glume vechi. Frigul era acolo, dar frica nu. Dimineața, autobuzul era îngropat până la geamuri. Șoferul a ieșit de câteva ori, întorcându-se cu obrajii albi de ger. Nimeni nu l-a certat. Cineva i-a înfășurat o eșarfă la gât. Fără cuvinte.
Ajutorul a venit abia după-amiaza. Un tractor de la C.A.P., cu lanțuri groase, a tăiat zăpada prin câmp. A durat două ore să elibereze autobuzul. Când ușa s-a deschis, oamenii au coborât pe rând, calm, fără înghesuială. La Vaslui, la autobază, i-au primit cu ceai fierbinte. Doi au fost duși la spital cu degerături ușoare. Copilul era bine. Bătrânul — cu o zi întârziere — a ajuns la analize.
Nimeni nu a cerut interviuri. Nimeni nu a fotografiat. Povestea a rămas între ei — un secret înghețat al solidarității.
Astăzi, când un autobuz întârzie și oamenii țipă, filmează, cer vinovați, e greu de înțeles cum, în iernile acelei Românii sărace, supraviețuirea venea dintr-un gest simplu: a sta lângă celălalt. Pentru că atunci, oamenii erau mai săraci, mai obosiți, mai flămânzi… dar infinit mai împreună.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.