Romanul „Visul jaguarului” al lui Miguel Bonnefoy este o bijuterie sud-americană în care realismul magic se împletește cu o melancolie discretă și cu o dragoste profundă pentru natură. Acțiunea se desfășoară în Venezuela, în inima selvei și pe culmile Anzilor, urmărind destinul unei familii marcate de legătura indisolubilă cu pământul și cu un jaguar mitic.

Personajul central, un bătrân explorator și botanist, trăiește retras într-o casă învăluită de vegetație, păzind secretul unei comori naturale: o plantă rară care crește doar acolo. Prin ochii lui și ai nepoatei sale, cititorul descoperă cum istoria personală se suprapune peste istoria violentă a continentului – exploatări miniere, războaie civile, defrișări masive. Jaguarul nu este doar animal, ci simbol al sălbăticiei amenințate, al memoriei ancestrale și al visului care refuză să moară.

Stilul lui Bonnefoy este limpede, poetic, cu descrieri senzoriale care fac să simți mirosul frunzelor umede, zgomotul ploii tropicale și respirația grea a pădurii. Narațiunea curge lin între prezent și trecut, între real și oniric, fără să cadă în excesul tipic al genului. Cartea vorbește despre moștenire, despre ce rămâne după ce oamenii și imperiile trec, și despre prețul pe care îl plătim pentru a visa mai departe.

Un roman scurt, dar dens, care rămâne cu tine mult după ultima pagină – o meditație elegantă asupra fragilității paradisului pierdut.

Marele sturz (Turdus fuscater) este cea mai mare pasăre din familia sturzilor, adevărat gigant al lumii înaripate. Trăiește în munții înalți ai Anzilor, de la Venezuela până în Chile și Argentina, la altitudini între 2.000 și 4.500 de metri. Corpul său robust poate ajunge la 33-35 cm lungime și cântărește până la 200 g, având un penaj negru-cenușiu intens, cu cioc galben puternic și picioare groase, perfect adaptate pentru solul stâncos și rece.

Se hrănește mai ales cu nevertebrate mari – râme, gândaci, melci – dar mănâncă și fructe de pădure, semințe și ocazional ouă de păsări mici. Este foarte teritorial și curajos: apără zona de cuib cu zgomot asurzitor și atacuri directe chiar și asupra vulturilor sau șoimilor. Cântatul său profund și răsunător, asemănător unui fluier lung, se aude de la kilometri distanță și domină văile montane dimineața devreme.

Cuibul și-l construiește jos, în tufe dese sau printre stânci, din crengi, mușchi și noroi, depunând 2-3 ouă mari, de culoare albastru-verzui cu pete maronii. Puii cresc repede în aerul rece al munților, fiind îngrijiți intens de ambii părinți. Datorită mărimii și prezenței sale impresionante, marele sturz este considerat un adevărat simbol al naturii sălbatice andine, o pasăre puternică, rezistentă și plină de caracter.

În primele zile ale lui februarie 1945 Bucureștiul era paralizat de o bandă bine organizată de hoți care acționau deghizați în ofițeri și subofițeri ai armatei române. Ziarul „Semnalul” din 1 februarie relata evadarea spectaculoasă din închisoarea militară a unor infractori recidiviști. Cei trei evadați – unul în uniformă de sublocotenent, unul de subofițer și unul civil – au oprit taxiul nr. 11610 B Tx. condus de Iacob Gheorghe (șos. Basarab 30) și i-au cerut să-i ducă în Parcul Jianu (actualul Primăverii). Ajunși acolo, i-au pus revolverul în piept, l-au jefuit și l-au aruncat afară. Când șoferul a țipat, au tras patru focuri asupra lui, ratând ținta. Au fugit cu mașina, dar după doar 500 m au rămas fără benzină și au abandonat-o. Comisarul Albu de la Circa 7 Poliție a recuperat autoturismul în aceeași noapte; s-au format echipe mixte de agenți și jandarmi pentru capturarea bandei.

A doua zi, „Universul” (2 februarie) publica sub titlul „Atac banditesc în șoseaua Bonaparte” că aceiași tâlhari au lovit din nou, la doar zece zile după arestarea bandei conduse de falsul maior Argintaru Aurel. Directorul Poliției Judiciare, Ion Radovici, a dispus măsuri energice. Brigada I Judiciară, sub comisarul-șef Florian Georgescu, a reușit arestarea principalilor membri pe 4 februarie: Cosma Grigore (se prezenta căpitan infanterist sau comandor aviație), Ivanov Atanase zis „Telu/Dacian Petrescu” (sublocotenent), Vâlcu Mihai „Mielu Paleață”, Florea M. Ion, Covalef Pavel, Erceanu Gheorghe.

Banda era extrem de structurată: unii procurau informații, alții cercetau terenul, alții valorificau prada. Cosma Grigore, cu acte falsificate impecabile, intra în posesia locuințelor sub pretext de control al Marelui Stat Major. Exemplu clasic: au păcălit-o pe dna Lecca (str. Frumoasă 18) spunând că verifică apartamentul fratelui ei defunct din str. Știrbei Vodă 78. După „inspecție” au golit complet locuința – bijuterii, aparate foto, costume, lenjerie, cupoane stofă, covoare. Au spart și casa dr. Emilian Dumitrescu (str. Al. Donici 18), furând peste 1 milion lei și obiecte de valoare. Vâlcu și Erceanu se ocupau de desfacere, Florea și Cosma executau spargerile.

Pe 2 februarie, în paralel, un telefonist de la Uzinele Comunale București a fost împușcat mortal pe str. Oteteleșeanu nr. 3, în jurul orei 21:00, în timp ce mergea la serviciu. A murit după 15 minute în brațele unui gardian public.

Pe 12 februarie „Universul” relata prinderea lui Gheorghe Catană (evadat din Bârlad și Jilava, uniformă subofițer t.r., Beretta 9 mm) în tramvaiul liniei 24. Comisarul-șef Voinea și detectivul Măciucă l-au observat în piața Rosetti, l-au urmărit, s-au urcat în vagon din față și spate. Catană a scos arma să tragă în mulțime, dar detectivul i-a imobilizat mâna și i-a smuls revolverul. A urmat o luptă corp la corp; pasagerii au aplaudat polițiștii.

Au mai fost arestați Dumitru Albeanu (fals căpitan inginer, fost student Politehnică Iași, condamnat anterior) și Mihail Romulus Bratu (fals plutonier t.r.), ambii cu trecut la Văcărești și Galata. Aveau asupra lor ștampile false, pistol Walther și două documente militare falsificate (din 9 februarie 1945): una pentru retragerea a 500.000 lei din Casa Oștirii, alta pentru confiscarea de echipament militar de la civili. Fotografiile lor au apărut în „Universul” nr. 35 (14 februarie) cu apel la martori către comisarul-șef Ion Bădulescu, Brigada II Judiciară.