Născut în 1775 la Arras, într-o familie de brutari înstăriți, Eugène-François Vidocq părea sortit unei vieți liniștite. Însă încă de la 13 ani fura argintăria casei și fugea în lume. La 16 ani era deja scrimeur de temut, soldat, dezertor, escroc și actor ambulant. Își câștiga pâinea jucând rolul „canibalului caraibian” în bâlciuri, se lupta în dueluri și evada din închisori cu o îndrăzneală de necrezut – o dată deghizat în călugăriță.

Peste două decenii și-a petrecut viața după gratii: Bicêtre, Toulon, Brest. A evadat de peste douăzeci de ori. În 1809, la 34 de ani, sătul de lanțuri și acuzat pe nedrept de un nou fals, face o ofertă uluitoare poliției din Paris: „Vă dau lumea interlopă pe tavă dacă mă scoateți de aici.” Propunerea este acceptată.

Din informator anonim devine, în doar câțiva ani, șeful primei brigăzi de detectivi civili din istorie – celebra Sûreté. Recrutează foști pușcăriași (singurii care cunoșteau cu adevărat infractorii), se deghizează, întinde capcane, inventează fișe antropometrice, păstrează urme de pantofi și de gloanțe. În cincisprezece ani prinde peste patru mii de răufăcători, mult mai mulți decât toată poliția oficială la un loc.

În 1833, sătul de birocrație și de invidii, demisionează și deschide prima agenție privată de detectivi din lume. Afacerea lui devine legendă, iar el însuși – modelul tuturor eroilor de romane polițiste care vor urma: Jean Valjean și Javert la Hugo, Vautrin la Balzac, Auguste Dupin la Poe și, mai târziu, Sherlock Holmes.

Advertisement

A murit sărac în 1857, la 81 de ani, dar numele său a rămas sinonim cu geniul investigației. Vidocq nu a fost doar un om care a trecut de la crimă la lege – el a fost cel care a inventat însăși meseria de detectiv.

Sezonul rece este la început, iar bronșita, tusea persistentă și problemele de respirație începe să ne supere pe mulți dintre noi.

Pe lângă tratamentul recomandat de medic, există și un remediu tradițional foarte apreciat de străbunicile noastre, preparat doar din ingrediente naturale pe care le avem cu siguranță în casă.

De ce ai nevoie:

• 1 ou proaspăt de găină (de preferat de la țară)
• 40 g miere naturală (polifloră sau de salcâm)
• 200 ml apă (un pahar obișnuit)

Mod de preparare:

1. Pune mierea și apa într-o crăticioară și încălzește-le la foc mic până când mierea se topește complet (nu este nevoie să fiarbă).
2. Între timp, bate bine oul într-un castron.
3. Ia vasul de pe foc, lasă amestecul să se răcească 1–2 minute (ca să nu se mai facă ou ochi), apoi toarnă treptat oul bătut, amestecând energic cu un tel.
4. Pune din nou crăticioara pe foc foarte mic încă 4–5 minute și amestecă în continuu până se omogenizează compoziția (va căpăta aspectul unui sirop gros și cremos).
5. Ia de pe foc și lasă să se răcească până devine călduț.

Cum se consumă:

• Dimineața și seara, pe stomacul gol, câte 2–3 linguri din acest sirop călduț.
• Se prepară în fiecare zi proaspăt (nu se păstrează mai mult de 12 ore).

Acest remediu băbesc este folosit de generații pentru calmarea tusei, fluidizarea secrețiilor bronșice, reducerea inflamației și ușurarea respirației. Mulți oameni jură că i-a ajutat să scape de tusea care nu mai trecea săptămâni întregi și să respire din nou ușor.

Important: Remediu naturist nu înlocuiește tratamentul prescris de medic, mai ales în caz de bronșită acută, astm bronșic sau alte afecțiuni grave. Folosește-l ca adjuvant și consultă întotdeauna medicul înainte, mai ales dacă ai alergie la ou sau la produse apicole.

Advertisement

Simone de Beauvoir a publicat „O moarte foarte ușoară” (în original „Une mort très douce”) în 1964, la doar un an după moartea propriei sale mame, Françoise de Beauvoir. Cartea este un lung eseu autobiografic îmbrăcat în haina romanului și una dintre cele mai directe și emoționante mărturisiri ale autoarei.

Povestea este simplă și teribilă în simplitatea ei: mama scriitoarei, o femeie de șaptezeci și opt de ani, energică și încă plină de viață, cade și își rupe femurul. Diagnosticul inițial pare banal, dar analizele descoperă un cancer peritoneal în stadiu avansat. De aici începe lupta disperată a familiei – Simone și sora ei Hélène – de a-i prelungi mamei viața, dar mai ales de a-i păstra iluzia că totul va fi bine. Medici, spital, minciuni „terapeutice”, durere, chimio, momente de luciditate înspăimântătoare și, în final, o moarte lentă, chinuită, dar pe care mama o acceptă cu o seninătate dezarmantă în ultimele zile.

Ceea ce face cartea copleșitoare nu este doar durerea propriu-zisă, ci felul în care Beauvoir disecă, cu o claritate aproape chirurgicală, toate straturile relației mamă-fiică. Mama ei fusese o catolică ferventă, conservatoare, uneori sufocantă; fiica – rebelă, ateistă, independentă. Și totuși, în fața morții, barierele ideologice se prăbușesc. Beauvoir mărturisește fără ocol că abia atunci a cunoscut-o cu adevărat pe mama sa: o femeie curajoasă, ironică, capabilă de umor chiar și în agonie, care își păstrează demnitatea până în ultima clipă.

Cartea este scrisă cu economia de mijloace specifică lui Beauvoir: fraze scurte, precise, fără patetism ieftin. Durerea nu este urlată, ci constatată. Cititorul simte, rând pe rând, revoltă (față de minciunile medicilor), neputință (față de corpul care trădează), și în final o stranie liniște – aceea a împăcării târzii dintre mamă și fiică.

Advertisement

„O moarte foarte ușoară” nu este doar un omagiu adus unei mame; este și o meditație brutal de sinceră asupra a ceea ce înseamnă să fii om în fața morții inevitabile. Puține cărți reușesc să vorbească atât de limpede despre sfârșitul vieții fără să cadă în sentimentalism sau în cinism. Pentru mine rămâne una dintre cele mai puternice și mai tulburătoare scrieri ale lui Simone de Beauvoir – și, probabil, cea mai personală.