Stația finală pentru primul “tren al morții” care a părăsit Iașiul după pogromul din 29 iunie 1941 a fost Călărași. În acel pogrom devastator, mii de evrei au fost uciși pe străzile orașului, împușcați în curtea Chesturii de Poliție sau sufocați în vagoanele sigilate ale trenurilor. Totuși, povestea celor peste o mie de supraviețuitori care au fost ținuți captivi timp de două luni la Călărași rămâne puțin cunoscută. Dacă locurile din Moldova asociate cu pogromul – precum fosta Chestură din Iași, gările și gropile comune din Târgu Frumos, Podu Iloaiei sau Roman – au devenit repere ale memoriei colective, Călărașiul a rămas un punct obscur, plin de întrebări fără răspuns.

Ce reprezenta, de fapt, “lagărul de la Călărași”? Nu era un lagăr tradițional, ci un ansamblu de clădiri improvizate pentru detenție. Regimul era dur, marcat de foamete, mizerie și abuzuri, dar cu unele ameliorări datorate intervențiilor externe. Câți au murit? Oficial, 98 până la sfârșitul lui august 1941, din cauze precum septicemie, insuficiență renală, stop cardiac sau dizenterie, deși supraviețuitorii vorbesc de până la 200 de victime. Numele lor sunt parțial cunoscute din arhive, iar trupurile au fost îngropate în gropi comune sau individual în Cimitirul Evreiesc local. Mulți deținuți au fost exploatați la muncă forțată în port sau ateliere militare, unde au suferit umilințe și violențe.

Alți 69 de muribunzi au fost plasați la Școala din Măgureni, unde 40 au decedat rapid. Circa 35 au fost internați în spitalul local, cu alte pierderi. “Personalitățile” evreiești – aproximativ 80, inclusiv copii – au fost mutate în cele două sinagogi de pe strada Sfântul Nicolae (demolate în anii ’70), cu condiții ceva mai bune, dar aglomerate. Intervenția reprezentanților Federației Uniunii Comunităților Evreiești, precum Iancu Abramovici și Fred Șaraga, a adus haine, medicamente și hrană, permițând redistribuiri. Astfel, 420 de evrei au ajuns la magaziile Finți de pe malul canalului, lăsând la cazarmă muncitori și meseriași.

Statisticile oficiale arată că majoritatea deținuților (688) aveau între 21 și 50 de ani, cu 163 minori și 110 vârstnici. Profesii variate: funcționari, comercianți, croitori, muncitori, plus intelectuali și rabini. Trei medici evrei au primit permisiune să circule între locații. Spre sfârșitul lunii august, supraviețuitorii – 1.011 în total – au fost trimiși înapoi la Iași în două tranșe, dar listele oficiale înregistrează doar 902 nume.

Morții au fost înhumați în Cimitirul Evreiesc, cu un monument ridicat ulterior lângă gropile comune – fotografiat în 1950, dar deteriorat. În 1978-1979, rămășițele au fost exhuminate în secret și reînhumate în Israel, la Holon, cu aprobarea autorităților române. Această poveste tragică, scoasă la lumină din arhive și ruine, completează harta durerii pogromului de la Iași.

Romanul „În ghearele câinilor” de Thomas Savage, publicat inițial în 1967, este o capodoperă a literaturii americane care examinează cu subtilitate dinamica familială disfuncțională în contextul Vestului Sălbatic din anii 1920. Acțiunea se desfășoară pe o fermă izolată din Montana, unde frații Phil și George Burbank conduc o afacere prosperă cu vite. Phil, un bărbat inteligent, dar crud și manipulant, reprezintă arhetipul masculinității tradiționale, marcat de o inteligență ascuțită și o pasiune pentru meșteșuguri manuale, în timp ce George, mai blând și introvertit, caută o viață liniștită. Intriga se intensifică odată cu căsătoria lui George cu Rose, o văduvă cu un fiu adolescent, Peter, un tânăr sensibil și inteligent, care devine ținta răutății lui Phil.

Savage construiește o narațiune plină de tensiune psihologică, explorând teme precum singurătatea, gelozia, răzbunarea și reprimarea emoțiilor masculine. Descrierile vii ale peisajelor rurale – dealuri aride, râuri reci și ceruri vaste – servesc ca fundal simbolic pentru conflictele interioare ale personajelor. Stilul autorului, concis și incisiv, alternează între introspecții profunde și dialoguri tăioase, creând o atmosferă de suspans care culminează într-un deznodământ șocant, dar inevitabil. Romanul abordează subtil și aspecte ale identității sexuale, sugerând o latură reprimată a lui Phil, ceea ce adaugă straturi de complexitate.

Criticii au apreciat opera pentru profunzimea psihologică și pentru critica subtilă la adresa societății patriarhale. Este o lectură captivantă pentru cei interesați de literatură clasică americană, similară cu stilul lui Cormac McCarthy sau John Steinbeck, dar cu un accent mai mare pe jocurile de putere interioare. Recomandat pentru cititori maturi care apreciază povești cu răsturnări neașteptate și analize fine ale naturii umane.

Marabu este una dintre cele mai mari și mai ușor de recunoscut păsări ale Africii, o prezență care impresionează atât prin statură, cât și prin comportament. Deși aspectul său poate părea neobișnuit sau chiar auster, marabu joacă un rol esențial în echilibrul natural al ecosistemelor în care trăiește.

Cu o înălțime ce poate depăși un metru și jumătate și o anvergură a aripilor de aproape trei metri, marabu domină peisajul savanelor, zonelor umede și marginilor de așezări umane. Capul și gâtul sunt aproape lipsite de pene, o adaptare practică ce îl ajută să se mențină curat atunci când se hrănește. Sub ciocul masiv se află un sac gular bine dezvoltat, caracteristic distinctiv al speciei, care contribuie la reglarea temperaturii corporale și la comunicare.

Marabu este un oportunist desăvârșit în ceea ce privește hrana. Se hrănește cu hoituri, resturi organice, pești, insecte, mici mamifere și chiar deșeuri provenite din apropierea orașelor. Prin consumul cadavrelor de animale, marabu contribuie la limitarea răspândirii bolilor, având un rol sanitar important, asemănător altor păsări necrofage.

Deși zborul său pare greoi la decolare, odată ajuns în aer marabu planează cu ușurință, folosind curenții ascendenți pentru a parcurge distanțe mari cu un consum minim de energie. Cuibărește de obicei în colonii, în copaci înalți sau pe stânci, unde își construiește cuiburi voluminoase din crengi. Ambii părinți participă la clocirea ouălor și la hrănirea puilor, demonstrând un comportament parental bine organizat.

În cultura locală, marabu este adesea privit cu sentimente amestecate: respect pentru utilitatea sa, dar și reținere din cauza aspectului său sever. Cu toate acestea, din punct de vedere ecologic, marabu este o specie indispensabilă, adaptată perfect la medii variate și capabilă să supraviețuiască în condiții dificile.

Marabu nu este doar o pasăre de mari dimensiuni, ci un exemplu clar al modului în care natura creează organisme eficiente, robuste și perfect integrate în ciclul vieții.