Miercuri dimineață, procurorii DIICOT împreună cu polițiștii și jandarmii au declanșat o amplă acțiune la nivel național: 150 de percheziții domiciliare în 30 de dosare penale distincte și peste 240 de mandate de aducere.

Operațiunea vizează destructurarea mai multor grupări de criminalitate organizată specializate în trafic de droguri de mare risc, pornografie infantilă, trafic de minori și infracțiuni informatice grave.

Scopul vizează strângerea de probe solide pentru tragerea la răspundere penală a membrilor rețelelor și identificarea bunurilor care pot fi confiscate sau folosite pentru recuperarea prejudiciilor produse victimelor.

Advertisement

Chivu Stoica s-a născut la 8 august 1908 în Smeeni, județul Buzău, într-o familie modestă de țărani. Cu doar câteva clase primare, tânărul Stoica devine muncitor la Atelierele CFR Grivița din București în 1931. Acolo îl întâlnește pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, alături de care se implică în mișcarea comunistă ilegală. Participă activ la marea grevă din februarie 1933, ceea ce îi aduce o condamnare grea: ani mulți de închisoare în temnițele Doftana și alte lagăre, inclusiv Târgu Jiu, unde legătura cu Gheorghiu-Dej devine și mai strânsă.

După eliberarea din 1944 și venirea comuniștilor la putere, ascensiunea sa este fulgerătoare. Intră în Biroul Politic încă din 1945, devine ministru în diferite guverne și, între 1955 și 1961, ocupă funcția de președinte al Consiliului de Miniștri – echivalentul prim-ministrului. În această perioadă supraveghează industrializarea forțată și începutul colectivizării agriculturii, rămânând mereu în umbra protectorului său, Gheorghiu-Dej.

La moartea subită a lui Dej în martie 1965, Chivu Stoica este ales președinte al Consiliului de Stat, funcție care îl face oficial președinte al României în Republica Socialistă România. Deține postul până în decembrie 1967, când Nicolae Ceaușescu, noul secretar general al partidului, preia și această demnitate, concentrând toată puterea în mâinile sale. Treptat marginalizat, Stoica este îndepărtat complet din viața politică după 1968.

În ultimii ani, sănătatea îi este grav afectată de o boală cruntă. La 18 februarie 1975, în locuința sa din cartierul Primăverii, Chivu Stoica își pune capăt zilelor cu o armă de vânătoare. Moartea sa, petrecută în condiții tulburi, a rămas învăluită în mister și speculații până astăzi.

Advertisement

Din muncitor revoltat la președinte al României, traseul lui Chivu Stoica oglindește loialitatea oarbă și prețul ascensiunii în ierarhia puterii totalitare.

În Londra cețoasă a anilor 1830, un băiat chinez fără nume, supraviețuitor al holerei care-i răpise mama în Canton, este luat de un profesor englez excentric, profesorul Lovell. Acesta îl botează Robin Swift și îl crește într-o casă plină de cărți, doar cu un scop: să-l pregătească pentru admiterea la Institutul Regal de Traductologie al Universității Oxford, cunoscut mai bine sub numele său adevărat – Babel.

Babel nu este o facultate obișnuită. În turnul său octogonal de piatră, cărturarii gravori bare de argint cu perechi de cuvinte din limbi diferite. Diferența de sens dintre un termen latin și echivalentul său chinezesc, dintre un cuvânt sanscrit și corespondentul său englezesc, se transformă, prin magie, în putere concretă: navele britanice merg mai repede, fabricile produc mai mult, soldații împușcă mai departe. Imperiul Britanic domnește asupra lumii pentru că domnește asupra sensurilor.

Robin ajunge la Oxford în același an cu alți trei tineri din coloniile îndepărtate: Ramy, un indian musulman din Calcutta, plin de farmec și de furie ascunsă; Victoire, o haitiană orfană, cu pielea neagră și mintea ascuțită ca o lamă; și Letty, singura englezoaică albă dintre ei, fiică de amiral, convinsă că loialitatea față de imperiu este singura virtute posibilă. Împreună formează cohorta anului 1837, cei mai străluciți studenți pe care i-a văzut Babelul vreodată.

Ani de zile, cei patru trăiesc într-o lume de privilegii amețitoare: biblioteci nesfârșite, profesori celebri, ceaiuri în grădini și baluri mascate. Dar cu fiecare bară de argint pe care o gravează, Robin simte cum își vinde sufletul. Cuvântul chinezesc pentru „liber” asociat cu cel englezesc pentru „free” face ca lanțurile sclavilor să devină mai ușoare – dar nu îi eliberează. Cuvântul cantonez pentru „casă” alăturat de „home” face ca navele să navigheze mai repede spre Războaiele Opiului, ca să forțeze China să accepte otrava britanică.

Advertisement

Treptat, Robin descoperă existența Societății Hermes, o organizație secretă care sabotează munca Babelului, furând bare de argint și încercând să oprească fluxul de magie spre imperiu. Când fratele său vitreg, Griffin, membru al Hermesului, îl contactează, Robin este forțat să aleagă: să rămână slujitorul credincios al instituției care l-a salvat din sărăcie sau să devină trădător al singurei patrii pe care a cunoscut-o.

În timp ce Marea Britanie se pregătește să declanșeze al Doilea Război al Opiului, tensiunea dintre cei patru prieteni devine insuportabilă. Letty consideră orice critică la adresa imperiului o trădare personală. Ramy și Victoire vor să lupte, dar nu știu cum. Robin înțelege, cu o claritate dureroasă, că Babelul nu poate fi reformat – el există doar pentru a servi jafului colonial. Singura cale de a opri imperiul este să lovești în inima lui: să distrugi Turnul, chiar dacă asta înseamnă să declanșezi un război civil în inima Angliei și să pierzi totul.

În noaptea atacului final, Oxfordul arde. Barele de argint explodează ca niște stele căzătoare. Studenții se împușcă între ei pe scările bibliotecii Bodleiană. Robin, cu mâinile pline de sânge și cu inima sfâșiată, înțelege că violența nu este doar necesară – este singurul limbaj pe care imperiul îl înțelege cu adevărat.

„Babel sau necesitatea violenței” este un roman furios și strălucitor despre cum limba poate fi cea mai puternică armă a asupritorului, dar și singura cale prin care asupriții se pot elibera. O poveste despre prietenie trădată, despre identitate sfâșiată între două lumi și despre momentul în care un intelectual decide că a traduce înseamnă a trăda – iar a trăda înseamnă, uneori, singura cale de a rămâne uman.

Advertisement