Cartea „O poveste despre naufragiu, rebeliune și crimă” de David Grann este o capodoperă a jurnalismului narativ, care transformă un episod aproape uitat din secolul al XVIII-lea într-un thriller istoric de neuitat. Povestea pornește în 1740, când nava de război britanică Wager face parte dintr-o escadră trimisă să captureze un galion spaniol încărcat cu comori, în cadrul războiului dintre Anglia și Spania. Condițiile la bord sunt deja infernale: boli precum scorbutul și tifosul decimează echipajul, iar furtunile cumplite din jurul Capului Horn distrug flota.

Naufragiul pe o insulă pustie și ostilă din Patagonia devine punctul de cotitură. Supraviețuitorii, înfometați și disperați, încearcă să refacă ordinea navală sub comanda căpitanului David Cheap. Însă foamea, frigul și lipsurile duc la anarhie: facțiuni rivale se formează, apar crime, trădări și chiar acte de canibalism. O parte a echipajului, condusă de tunarul John Bulkeley, se revoltă împotriva căpitanului și construiește o barcă improvizată pentru a scăpa, lăsându-i pe ceilalți în urmă.

Grann împletește magistral relatările contradictorii ale supraviețuitorilor – jurnale, depoziții și memorii – pentru a reconstrui evenimentele din multiple perspective. Când grupuri diferite ajung înapoi în Anglia, acuzațiile de rebeliune și crimă duc la o curte marțială tensionată, unde miza este spânzurătoarea. Autorul nu doar povestește aventura maritimă, ci explorează teme profunde: cum se prăbușește civilizația în condiții extreme, rolul puterii în modelarea adevărului istoric și cum imperiile își construiesc narațiuni pentru a-și justifica acțiunile.

Stilul lui Grann este viu și captivant, cu un ritm care te ține în suspans, de parcă ai citi un roman de aventuri, dar ancorat în documente autentice. Cartea dezvăluie laturile întunecate ale ambițiilor imperiale, arătând cum poveștile învingătorilor șterg adesea vocile învinșilor. Este o lectură cutremurătoare și iluminatoare, care te face să reflectezi asupra naturii umane și asupra modului în care istoria este scrisă.

Advertisement

Recomand cu entuziasm această carte iubitorilor de istorie adevărată, povești de supraviețuire și analize profunde ale puterii. Alături de celelalte opere ale lui Grann, ea confirmă talentul său excepțional de a transforma fapte reale în narațiuni memorabile.

Ciocănitoarea cu spatele purpuriu (Chrysocolaptes lucidus, cunoscută și sub numele de ciocănitoare cu spatele stacojiu sau flacără mare) este o pasăre impresionantă din familia ciocănitorilor, răspândită în pădurile tropicale din India, Sri Lanka, Filipine, Indonezia și alte regiuni din Asia de Sud-Est. Cu o lungime de aproximativ 30-33 de centimetri, ea se numără printre cele mai mari și mai colorate specii de ciocănitori din zonă.

Masculul adult este deosebit de atrăgător: spatele, târtița și o mare parte din aripi sunt acoperite de un penaj roșu-purpuriu strălucitor, care contrastează frumos cu capul negru-crestat, gâtul alb și burta albicioasă cu dungi negre. Creasta erectă și ciocul puternic completează aspectul său regal. Femela are un colorit similar, dar cu mai puțin roșu intens pe spate și uneori cu creasta mai scurtă.

Aceste păsări preferă pădurile deschise, marginile de junglă, plantațiile și zonele cu copaci înalți, unde își petrec cea mai mare parte a timpului urcând pe trunchiuri și ciocănind ritmic pentru a scoate la iveală larve de insecte, termite și alți nevertebrati ascunși sub scoarță. Dieta lor include și fructe, nuci sau sevă, dar sunt în principal carnivore, jucând un rol important în controlul dăunătorilor forestieri.

Comportamentul lor este energic și zgomotos: sunetul ciocănitului puternic răsună departe, servind atât pentru hrană, cât și pentru comunicare teritorială. Perechile sapă cavități adânci în copaci morți sau vii pentru cuib, unde femela depune 2-3 ouă albe, incubate de ambii părinți.

Advertisement

Deși nu este considerată amenințată global, populațiile locale pot suferi din cauza defrișărilor. Ciocănitoarea cu spatele purpuriu rămâne o prezență vibrantă și vitală în ecosistemele tropicale, o adevărată podoabă a naturii care încântă observatorii cu acele culori aprinse și vitalitatea neobositului ciocănit.

1 decembrie 1955, Montgomery, Alabama

Era o seară rece de joi. Rosa Parks, ostenise după o zi întreagă de lucru la croitorie în magazinul universal Montgomery Fair. Avea 42 de ani, picioarele umflate și o singură dorință: să ajungă acasă.

A urcat în autobuzul liniei Cleveland Avenue, a plătit biletul și s-a așezat pe unul dintre scaunele din zona „neutră” – rândurile din mijloc pe care oamenii de culoare aveau voie să le ocupe doar dacă nu venea niciun pasager alb. Autobuzul s-a umplut încet. La a treia stație au urcat mai mulți albi. Șoferul, James F. Blake (același care, cu 12 ani în urmă, o dăduse jos pe Rosa din autobuz pentru că intrase pe ușa din față), s-a întors și a poruncit:

„Dați-vă mai în spate, negri! Lăsați oamenii ăștia să stea jos.”

Advertisement

Trei persoane de culoare s-au ridicat imediat. Rosa Parks a rămas pe loc. S-a mutat doar puțin, spre geam, ca să elibereze locul de lângă ea. Blake a venit până în dreptul ei.

„Îți dau o ultimă șansă. Ridică-te!”

Rosa l-a privit calm și a spus doar atât:

„Nu.”

În autobuz s-a făcut liniște deplină. Blake a coborât, a sunat la poliție. Au venit doi ofițeri. Unul a întrebat-o:

Advertisement

„De ce nu te ridici?”

„De ce mă împingeți voi pe mine și pe ai mei mereu la spate?” a răspuns ea.

Au arestat-o. I-au pus cătușe, i-au luat amprente, i-au făcut poză de fișă. În noaptea aceea a stat închisă într-o celulă rece. Dar vestea se răspândise deja ca fulgerul prin cartierele de culoare.

A doua zi, o tânără profesoară, Jo Ann Robinson, împreună cu alte femei din Consiliul Politic al Femeilor, au tipărit peste noapte 35.000 de fluturași: „Nu mai călătoriți cu autobuzul luni! O soră de-a noastră a fost arestată pentru că a refuzat să se ridice.” Luni, 5 decembrie, autobuzele din Montgomery au mers aproape goale. A început boicotul care avea să dureze 381 de zile.

Oamenii mergeau pe jos kilometri întregi, făceau cu rândul mașinile, organizau taxiuri neoficiale. Bisericile au devenit centre de coordonare. Un tânăr pastor de 26 de ani, Martin Luther King Jr., a ținut primul lui mare discurs în biserica Holt Street: „Vine un moment când oamenii obosesc să fie împinși în groapa umilinței. Noi am obosit.”

Advertisement

Rosa Parks nu a căutat să devină eroină. Spunea mereu: „Singurul lucru de care mi-era frică era că aș fi putut să mă ridic și să trăiesc cu această rușine asta toată viața.” Nu s-a ridicat. Și lumea nu a mai fost niciodată la fel.

Un an mai târziu, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat neconstituțională segregarea în autobuze. Rosa a devenit „mama mișcării pentru drepturi civile”, dar ea zâmbea modest și spunea: „Tot ce am făcut a fost să stau jos ca să pot să mă ridic alături de poporul meu.”

Un gest mic. O inimă mare. O zi care a schimbat istoria.

Advertisement