Ceaiul din frunze de nuc este un remediu vechi, dar puțin cunoscut în prezent, în mare parte din cauza lipsei de promovare. Totuși, frunzele de nuc au o compoziție bogată în substanțe cu efect astringent, antiinflamator și antiseptic, ceea ce le conferă o gamă largă de utilizări interne și externe.

Infuzia este recomandată în afecțiuni ale circulației periferice, precum varicele, tromboflebitele, hemoroizii sau fragilitatea capilară, situații în care se pot consuma trei căni pe zi. În diareea infecțioasă de vară, același ritm de administrare ajută la reglarea tranzitului. Ceaiul este util și în bolile aparatului urinar, precum cistitele sau pielitele, unde se recomandă tot trei căni zilnic.

În diabetul zaharat, infuzia se poate consuma de trei ori pe zi, îndulcită cu un îndulcitor natural. Pentru un efect mai puternic, frunzele de nuc se pot asocia cu teci de fasole și frunze de urzică. În acest caz, două linguri de teci de fasole se fierb în 250 ml de apă timp de cincisprezece minute, apoi se adaugă două linguri de frunze de urzică și o lingură de frunze de nuc, lăsându-se la infuzat treizeci de minute înainte de filtrare.

Pentru persoanele cu tendință de îngrășare, se recomandă o cană pe zi, timp de cincisprezece zile consecutive în fiecare lună. În bolile dermatologice, precum dermatitele sau dermatozele, se pot consuma două căni pe zi, iar în afecțiunile alergice ale pielii, însoțite de mâncărimi sau placarde eritematoase, se ajunge la trei căni zilnic. În bolile inflamatorii de tip reumatic, infuzia se administrează tot de trei ori pe zi. În afecțiunile anale, precum hemoroizii, fisurile anale, pruritul anal sau rectita, se păstrează același ritm de trei căni pe zi.

Extern, ceaiul din frunze de nuc este util în afte, gingivite, stomatite, abcese dentare sau după extracții dentare, prin gargară după fiecare masă. În eczeme, escare sau ulcerații supurânde, inclusiv ulcer varicos, se fac tamponări locale cu infuzie, urmate de aplicarea unguentelor recomandate.

Prepararea ceaiului este simplă: o linguriță de frunze de nuc uscate și mărunțite se opărește cu 250 ml de apă clocotită, se lasă la infuzat treizeci de minute, apoi se filtrează. Se poate îndulci cu miere, după gust. Cura nu trebuie să depășească șase luni.

Preparatele din frunze de nuc nu sunt recomandate femeilor însărcinate sau celor care alăptează și sunt contraindicate în afecțiuni grave fără acordul medicului specialist.

„Plecare, plecări” este una dintre cele mai sfâșietoare cărți ale lui Julian Barnes. Nu urmărește o poveste liniară spectaculoasă, ci sapă lent, aproape dureros, în felul în care omul își privește propria viață când sfârșitul se apropie. Naratorul, un bărbat bătrân, bolnav, își rememorează plecările esențiale: moartea soției, plecarea copiilor în propria viață, dispariția prietenilor, destrămarea iluziilor de tinerețe. Fiecare capitol este ca o valiză deschisă pe care o răsfoiești și constați că majoritatea lucrurilor din ea nu mai au sens.

Stilul este rece, precis, dar sub această aparentă detașare curge o durere surdă, de nestăvilit. Barnes nu forțează emoția, nu stoarce lacrimi – le lasă să vină singure, când cititorul își dă seama că și el poartă în spate propriile plecări nerostite. Relația cu soția moartă, descrisă în fragmente scurte, tăioase, rămâne una dintre cele mai convingătoare și mai triste portretizări ale doliu conjugal din proza contemporană.

Cartea nu oferă consolare. Nu promite că totul va fi bine. Întreabă doar: ce mai rămâne după atâtea plecări? Răspunsul este minimalist și necruțător: câteva fotografii, niște scrisori, un nume pe o piatră de mormânt și o memorie care devine din ce în ce mai neclară.

Este un roman mic ca întindere, dar imens ca greutate sufletească. Se citește repede, însă te urmărește mult timp după ce ai întors ultima pagină. Pentru cine a simțit vreodată că viața i se scurge printre degete, „Plecare, plecări” este o lectură aproape obligatorie – și aproape insuportabilă.

Mannikin‑ul cu piept solzos este o pasăre mică, dar extrem de adaptată mediilor deschise din regiunile tropicale ale Asiei, unde trăiește în grupuri compacte și își petrece cea mai mare parte a timpului căutând hrană. Dieta ei este dominată de semințe fine, pe care le desprinde cu ușurință datorită ciocului scurt și puternic, perfect construit pentru a sparge boabe mici. În zonele agricole consumă adesea mei, orez sau sorg, iar în perioadele în care vegetația este mai bogată se hrănește cu semințe de ierburi spontane. În sezonul ploios, când resursele se diversifică, adulții includ în alimentație și mici insecte, mai ales atunci când au pui de hrănit și au nevoie de un aport proteic suplimentar.

Reproducerea acestei specii este la fel de bine organizată ca viața ei socială. Cuibul, construit din fire de iarbă și materiale vegetale, are o formă sferică și o intrare laterală, fiind ascuns în tufișuri dense sau în arbori mici. Femela depune de obicei între patru și șapte ouă, iar clocitul este împărțit între ambii părinți, care alternează perioadele de încălzire a pontei timp de aproape două săptămâni. După eclozare, puii sunt hrăniți cu semințe moi și insecte ușor de digerat, iar la aproximativ trei săptămâni își iau primul zbor, rămânând totuși dependenți de adulți pentru o scurtă perioadă.

Această specie, deși discretă, impresionează prin eficiența cu care îmbină hrănirea specializată cu un ritm reproductiv constant, adaptându-se perfect la mediile în care trăiește și menținând o structură socială stabilă. Dacă dorești, pot integra aceste informații într-un text mai amplu, cu ton editorial sau narativ.