Centrul Județean de Cultură și Creație Călărași deschide luna decembrie cu o inițiativă dedicată solidarității. Instituția devine, pe tot parcursul lunii, centru de colectare a donațiilor pentru familiile nevoiașe, în cadrul campaniei „Dăruim Împreună”, organizată în parteneriat cu Crucea Roșie – Filiala Călărași.

Prin această acțiune, CJCC invită comunitatea să contribuie cu bunuri care pot aduce un plus de confort și speranță celor aflați în dificultate. Sunt acceptate jucării, produse alimentare, îmbrăcăminte, articole pentru casă sau grădină, electrocasnice și obiecte aflate în stare excelentă – noi sau utilizate, dar funcționale.

Campania se adresează tuturor categoriilor de vârstă, iar organizatorii subliniază că orice donație, indiferent de valoare, poate avea un impact major în viața cuiva.

Punctele de colectare sunt deschise la sediul CJCC, iar pe durata lunii decembrie, fiecare eveniment desfășurat în Sala „Barbu Știrbei” va include un spațiu special amenajat unde spectatorii pot lăsa donații.

Advertisement

Reprezentanții CJCC spun că porțile instituției rămân deschise pentru toți cei care doresc să se implice: „Tot ceea ce v-ați bucura să primiți, puteți dărui mai departe.”

Andrea de Carlo are darul rar de a scrie cărți care par ușoare la suprafață, dar te lovesc ca un pumn în stomac pe măsură ce înaintezi. „O mare de adevăruri” (titlu original „Mare delle verità”, apărut în 2006 și tradus curând în română la Editura Humanitas) este exact genul acesta de carte: te atrage cu peisajul mediteranean, cu miros de sare și cu dialoguri aparent banale, apoi te aruncă într-un abis de întrebări pe care poate nu voiai să ți le pui niciodată.

Personajul principal, Luca, este un bărbat de aproape cincizeci de ani care trăiește de ani buni în Statele Unite și revine în Italia după moartea tatălui său – un om distant, secretos, aproape străin. Moștenirea nu e doar o casă și bani, ci și un teanc de scrisori, jurnale și documente care răstoarnă complet imaginea pe care Luca o avea despre propria familie. Trecutul iese la iveală ca un val uriaș: relații ascunse, trădări, acte de curaj și lașitate ascunse sub covor, minciuni spuse „pentru binele tuturor”.

De Carlo nu judecă niciodată direct. Lasă personajele să se dezgolească singure, prin gesturi mici, prin tăceri, prin felul în care aleg să spună sau să nu spună un adevăr. Stilul lui e curat, precis, fără floricele inutile – propozițiile curg firesc, dar fiecare ascunde o mică bombă cu ceas. Peisajele italiene (o insulă mică, o casă veche de piatră, marea mereu prezentă) nu sunt doar decor: sunt aproape un personaj în sine, care amplifică senzația de izolare și de confruntare inevitabilă cu tine însuți.

Cartea doare pentru că vorbește despre ceva universal: cât de mult ne mințim singuri ca să putem trăi liniștiți. Cât de mult rău facem, uneori, încercând să protejăm pe cineva. Și mai ales: ce se întâmplă când adevărul, odată scos la lumină, nu mai poate fi băgat înapoi în cutie.

Advertisement

Nu e un thriller, dar te ține în priză mai rău decât multe thrillere. Nu e o dramă lacrimogenă, dar la final îți trebuie câteva minute să îți revii.

Dacă ai citit „Trainsurfing” sau „Două din două” și ți-au plăcut, „O mare de adevăruri” e următorul pas firesc. Dacă nu l-ai descoperit încă pe Andrea de Carlo, începe cu asta – o să vrei să-i citești totul după.

În anul 1951, Bette Graham Nesmith, mamă singură cu un băiat de crescut, lucra ca dactilografă la o bancă mare din Dallas. Noile mașini de scris electrice apăruseră și ele schimbaseră totul: tastele loveau mult mai repede, dar și greșelile se înmulțeau îngrozitor. O singură literă greșită însemna să scoți foaia, să arunci pagina perfectă și să o iei de la capăt. Zile întregi se pierdeau doar pentru că o linie nu era impecabilă.

Bette observa de ceva vreme cum pictorii care decorau sediul băncii rezolvau ușor greșelile: pur și simplu puneau un strat de vopsea albă peste și pictau deasupra. „De ce n-aș putea face și eu asta pe hârtie?” și-a spus într-o zi.

Acasă, în mica bucătărie, a început să experimenteze. A luat vopsea albă pe bază de apă, i-a adăugat diverse substanțe ca să se usuce repede și să nu pătrundă în hârtie, a amestecat totul într-un borcănel și a pus soluția într-o sticluță obișnuită de ojă, cu pensuliță inclusă. Când greșea la mașină, scotea sticluța, trecea un strat subțire peste greșeală, aștepta câteva secunde și tasta mai departe. Funcționa perfect.

La început, colegele au rugat-o să le dea și lor puțin „miracol alb”. Apoi întreg etajul. Bette a început să prepare amestecul în blender noaptea, după ce băiatul ei adormea, și să-l vândă în sticluțe de la birou, sub numele „Mistake Out” – Greșeala Afară. Cererea a crescut atât de mult încât, în 1956, și-a dat demisia de la bancă și a transformat garajul casei în fabrică.

Advertisement

Zece ani mai târziu, în 1968, firma ei, redenumită Liquid Paper, producea sute de mii de sticluțe pe lună și avea zeci de angajați. În 1979 a vândut compania unui gigant american pentru 47,5 milioane de dolari – o avere astronomică pentru o fostă secretară care începuse cu un blender și o idee simplă.

Bette Nesmith Graham a demonstrat că uneori cea mai mare invenție nu vine din laboratoare scumpe, ci dintr-o problemă zilnică și din dorința de a nu mai irosi timp și hârtie din cauza unei singure litere greșite. Greșelile ei au devenit succesul a milioane de oameni din întreaga lume.