Fapt Divers
Băiatul Lup: Povestea fascinantă a lui Marcos Pantoja, crescut printre fiare în Spania anilor ’50
Povestea lui Marcos Rodríguez Pantoja este una dintre cele mai neobișnuite și captivante relatări despre supraviețuire și legătura profundă dintre om și natură. Născut pe 7 iunie 1946, într-o familie săracă din sudul Spaniei, Marcos a avut o copilărie marcată de greutăți și lipsuri. La vârsta de doar șapte ani, în anii ’50, viața sa a luat o turnură dramatică atunci când a fost vândut sau abandonat de familia sa unui fermier care l-a dus să trăiască izolat în munții Sierra Morena, o regiune sălbatică și accidentată din sudul Spaniei. Fermierul, care îl luase pe Marcos pentru a-l ajuta cu munca la oi, a murit la scurt timp, lăsându-l pe băiat complet singur în mijlocul sălbăticiei.
În loc să cedeze în fața foamei și a pericolelor, Marcos, aflat la o vârstă fragedă, a învățat să supraviețuiască într-un mediu ostil, dezvoltând o relație extraordinară cu animalele sălbatice din zonă, în special cu lupii. Timp de aproximativ 12 ani, între 1953 și 1965, el a trăit ca un membru al haitei, învățând să comunice cu lupii prin sunete și gesturi, să vâneze și să se adapteze la viața în sălbăticie. Marcos povestește cum lupii l-au acceptat ca pe unul de-al lor, oferindu-i hrană și protecție, iar el, la rândul său, a învățat să le înțeleagă comportamentul și să trăiască în armonie cu ei. Această perioadă a vieții sale a fost marcată de o conexiune profundă cu natura, dar și de o izolare totală față de societatea umană.
În 1965, Marcos, pe atunci în vârstă de 19 ani, a fost descoperit de Garda Civilă spaniolă și readus forțat în lumea civilizată. Reintegrarea sa în societate a fost extrem de dificilă. Lipsit de contact uman timp de peste un deceniu, Marcos nu mai vorbea fluent și se simțea străin în fața normelor sociale și a vieții moderne. A fost trimis să locuiască într-un sat, unde a fost nevoit să învețe din nou cum să trăiască printre oameni, o tranziție care s-a dovedit a fi dureroasă și plină de provocări. De-a lungul anilor, Marcos a povestit că, deși a învățat să se adapteze, a simțit mereu o nostalgie profundă pentru viața simplă și liberă pe care o dusese alături de lupi.
Povestea sa a rămas relativ necunoscută publicului larg până în 2010, când regizorul spaniol Gerardo Olivares a lansat filmul „Entrelobos” („Printre lupi”), o dramă bazată pe experiențele reale ale lui Marcos. Filmul, care combină elemente de ficțiune cu relatări autentice, prezintă viața băiatului în sălbăticie, punând accent pe legătura sa cu lupii și pe lupta sa de a se reintegra în societate. „Entrelobos” a avut un impact semnificativ, aducând în atenția lumii această poveste incredibilă și ridicând întrebări despre relația omului cu natura și despre ce înseamnă, cu adevărat, să fii „civilizat”. Filmul a fost bine primit de critici și a contribuit la recunoașterea lui Marcos ca o figură emblematică a supraviețuirii și a rezilienței.
După lansarea filmului, Marcos, care trăia o viață modestă în Galicia, Spania, a devenit o figură de interes public. El a oferit interviuri și a participat la documentare, împărtășind detalii despre anii petrecuți în sălbăticie și despre dificultățile adaptării la viața modernă. Marcos a povestit deseori că, pentru el, lupii au fost o familie mai bună decât oamenii, oferindu-i afecțiune și un sentiment de apartenență pe care nu l-a mai regăsit niciodată în societate. Deși a învățat să trăiască printre oameni, el a rămas profund marcat de experiențele sale și a pledat pentru respectul față de natură și animale.
Povestea lui Marcos Pantoja nu este doar o relatare despre supraviețuire, ci și o reflecție asupra naturii umane, a izolării și a legăturilor neașteptate care se pot forma între specii.
Fapt Divers
Cum a devenit pizza mâncarea săracilor un simbol culinar mondial
Pizza, așa cum o cunoaștem astăzi, își are originile în Napoli, Italia, în secolul al XVIII-lea, deși preparate similare existau în regiunea mediteraneană încă din antichitate. Nu există o singură persoană creditată cu „invenția” pizzei, ci mai degrabă este rezultatul unei evoluții culinare a poporului napolitan.
Originea pizzei
Pâinea plată cu diverse toppinguri era consumată de multă vreme în regiune, dar pizza modernă a apărut în Napoli, unde oamenii obișnuiți, în special clasele sărace, foloseau ingrediente simple și accesibile pentru a crea o masă sățioasă. La acea vreme, pizza era o mâncare stradală, vândută de „pizzaioli” în piețe sau pe străzi. Ingredientele de bază – aluat din făină, roșii, ulei de măsline și uneori brânză sau ierburi – erau ieftine și ușor de procurat. Roșiile, aduse din America în secolul al XVI-lea, au devenit un ingredient-cheie în Napoli, iar combinația lor cu aluatul a dat naștere pizzei clasice, cum ar fi Margherita.
De ce era considerată „mâncarea săracilor”?
Pizza era asociată cu săracii din Napoli din câteva motive:
- Ingrediente ieftine: Aluatul necesita doar făină, apă, drojdie și sare, iar toppingurile, cum ar fi roșiile sau resturile de brânză, erau accesibile chiar și pentru cei cu venituri modeste.
- Accesibilitate: Spre deosebire de mâncărurile elaborate ale nobilimii, pizza era ușor de preparat și consumat, adesea vândută în porții mici pe stradă, fără a necesita veselă sofisticată.
- Hrănitoare și practică: Pentru muncitorii și țăranii din Napoli, pizza oferea o masă rapidă, calorică și sățioasă, ideală pentru stilul lor de viață.
- Percepția socială: În secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, pizza era văzută ca o mâncare simplă, „de jos”, consumată de clasele de rând, ceea ce o făcea neatractivă pentru elite.
Evoluția pizzei
Un moment important în istoria pizzei a fost în 1889, când pizzaiolul Raffaele Esposito a creat Pizza Margherita în onoarea reginei Margherita de Savoia, folosind culorile drapelului italian: roșu (roșii), alb (mozzarella) și verde (busuioc). Acest eveniment a ridicat statutul pizzei, transformând-o dintr-o mâncare a săracilor într-un simbol național.
Astfel, pizza a fost mai degrabă o creație colectivă a napolitanilor, născută din necesitate și simplitate, care a cucerit ulterior lumea datorită gustului său unic și versatilității.
Fapt Divers
Wittenoom: orașul dispărut
În inima deșertului australian, în regiunea Pilbara din Australia de Vest, se află povestea unui oraș care a fost odată un centru vibrant al industriei miniere, dar care astăzi este o umbră a trecutului său, șters aproape complet de pe hărțile oficiale. Wittenoom, cunoscut drept „orașul toxic”, este un simbol al ambiției umane și al consecințelor devastatoare ale ignorării riscurilor pentru sănătate și mediu.
Ascensiunea și căderea orașului Wittenoom
Wittenoom a fost fondat în anii 1930, când zăcămintele bogate de azbest albastru (crocidolit) au atras atenția companiilor miniere. Azbestul, considerat la acea vreme un material minune datorită rezistenței sale la foc și proprietăților izolante, a devenit motorul economiei locale. Mina de la Wittenoom Gorge a prosperat, iar orașul a crescut rapid, găzduind mii de oameni – mineri, familiile lor și lucrători din industriile conexe. La apogeu, în anii 1950, Wittenoom era un loc plin de viață, cu școli, magazine și o comunitate strâns legată.
Cu toate acestea, prosperitatea a venit cu un cost ascuns. Azbestul albastru este una dintre cele mai periculoase forme ale acestui mineral, iar expunerea la fibrele sale microscopice poate provoca boli grave, precum mezoteliomul (un cancer agresiv al plămânilor) și azbestoza (o afecțiune pulmonară cronică). Pe măsură ce minerii și familiile lor inhaleau praful toxic, semnele pericolului au început să apară. Primele cazuri de boli legate de azbest au fost raportate în anii 1960, dar mina a continuat să funcționeze până în 1966, când a fost închisă din motive economice, nu din cauza riscurilor pentru sănătate.
Un oraș condamnat
După închiderea minei, Wittenoom a intrat într-un declin rapid. Pe măsură ce dovezile privind toxicitatea azbestului deveneau tot mai clare, autoritățile australiene au realizat amploarea dezastrului. Solul, aerul și clădirile din Wittenoom erau contaminate cu fibre de azbest, iar riscul pentru sănătate era inacceptabil. În anii 1970, guvernul a început să evacueze locuitorii, oferindu-le compensații pentru a părăsi orașul. În 2007, Wittenoom a fost oficial „dezgazat” – utilitățile, precum apa și electricitatea, au fost oprite, iar orașul a fost scos din registrele oficiale.
Astăzi, Wittenoom este considerat unul dintre cele mai contaminate locuri din Australia. Drumurile care duc spre fostul oraș sunt marcate cu avertismente, iar accesul este descurajat. Cu toate acestea, ruinele clădirilor și peisajul arid din jur atrag ocazional turiști curioși sau aventurieri, în ciuda riscurilor evidente. Praful de azbest rămas în sol și în aer continuă să fie o amenințare mortală.
Astăzi, Wittenoom este considerat unul dintre cele mai contaminate locuri din Australia. Drumurile care duc spre fostul oraș sunt marcate cu avertismente, iar accesul este descurajat. Cu toate acestea, ruinele clădirilor și peisajul arid din jur atrag ocazional turiști curioși sau aventurieri, în ciuda riscurilor evidente. Praful de azbest rămas în sol și în aer continuă să fie o amenințare mortală.
Moștenirea tragică a orașului
Povestea lui Wittenoom este o lecție dură despre pericolele prioritizării profitului în detrimentul sănătății și mediului. Mii de oameni, inclusiv foști mineri și membri ai familiilor lor, au murit sau au suferit de boli cauzate de expunerea la azbest. Procesele legale împotriva companiilor miniere, în special Colonial Sugar Refining Company (CSR), care a operat mina, au continuat timp de decenii, iar victimele sau familiile lor au primit compensații în unele cazuri.
În prezent, Wittenoom este un oraș fantomă, cu doar câțiva rezidenți care au refuzat să plece, trăind izolați și ignorând avertismentele. Numele său a fost șters de pe hărți, iar drumurile care duceau spre el au fost redenumite sau închise. Totuși, ruinele sale stau mărturie a unei tragedii care ar fi putut fi evitată.
O lecție pentru viitor
Wittenoom rămâne un avertisment puternic despre consecințele ignorării științei și ale exploatării nesustenabile a resurselor naturale. Într-o lume în care preocupările legate de mediu și sănătate publică sunt din ce în ce mai presante, povestea acestui oraș toxic ne amintește de responsabilitatea pe care o avem de a proteja atât oamenii, cât și planeta.
Fapt Divers
Broasca Pacman: prădătorul exotic cu aspect de joc video
Broasca Pacman (Ceratophrys ornata), cunoscută și sub denumirea de broască cu coarne, este un amfibian fascinant originar din pădurile tropicale ale Americii de Sud, mai exact din țări precum Argentina, Uruguay, Paraguay, Bolivia, Surinam și Brazilia. Numele său, „Pacman”, provine de la gura sa largă și apetitul vorace, care amintește de celebrul personaj de joc video. Această specie face parte din familia Leptodactylidae și este una dintre cele mai populare broaște în rândul pasionaților de amfibieni datorită aspectului său unic și comportamentului interesant.
Broasca Pacman are un corp compact, rotunjit, cu un cap mare și o gură proeminentă, care ocupă o mare parte din fața sa. Deasupra ochilor, prezintă excrescențe sub formă de „coarne”, o trăsătură distinctivă a genului Ceratophrys. Femelele sunt mai mari, atingând până la 16,5 cm lungime, în timp ce masculii nu depășesc, de obicei, 11,5 cm. Pielea sa, presărată cu „negi”, poate varia în culori, de la verde deschis cu pete roșii, maronii sau negre, la nuanțe mai închise sau chiar albinoase (galbene). Masculii se deosebesc de femele prin pernuțele copulatorii de pe degete și pigmentarea mai închisă a pielii.
În mediul natural, broasca Pacman trăiește în păduri tropicale, preferând zonele umede unde se poate ascunde în solul moale. În captivitate, este un amfibian ușor de îngrijit, ideal pentru începători, dar necesită condiții specifice. Un acvariu de minimum 40 de litri este suficient pentru un singur exemplar, deoarece aceste broaște pot manifesta comportamente canibalice dacă sunt ținute împreună. Substratul trebuie să fie moale (mușchi de turba sau fibră de cocos), evitându-se pietrișul sau nisipul, care pot fi ingerate accidental. Un vas cu apă plată, nu adânc, este esențial, deoarece apa de la robinet (cu clor) poate fi letală. Umiditatea trebuie menținută între 60-70%, iar temperatura între 25-28°C.
Broasca Pacman este renumită pentru apetitul său uriaș. Este un prădător de ambuscadă, consumând orice vietate mai mică decât ea, de la insecte (greieri, viermi) la pești, alte broaște sau chiar păsări mici. În captivitate, hrana se oferă la fiecare 3-4 zile, dar frecvența trebuie monitorizată pentru a preveni obezitatea, o problemă comună datorită apetitului său. În sezonul rece, hrănirea poate fi redusă la o dată pe lună.
Femelele sunt mai mari și mai puțin pigmentate decât masculii, care au pernuțe copulatorii pe degete, folosite pentru a se agăța de femelă în timpul împerecherii. Reproducerea în captivitate este posibilă, dar necesită condiții controlate, inclusiv un mediu umed și ouăle depuse în apă, fără cochilie, tipice amfibienilor.
Curiozități
- Broasca Pacman își folosește gura mare și limba lipicioasă pentru a captura prada rapid, asemănător personajului Pacman.
- În ciuda aspectului său „drăguț”, este un prădător agresiv, capabil să consume chiar și animale de dimensiuni apropiate.
- Unele exemplare albinoase sunt foarte căutate de colecționari datorită culorii lor galbene vibrante.
Ansamblul Folcloric „Bărăganul” din Călărași a reprezentat România în Turcia, la Festivalul Internațional de Cultură din Akșehir
Suspiciune de Antrax în Colelia, Ialomița: Un deces confirmat, două persoane internate la Spitalul Matei Balș
DIICOT declanșează o anchetă de amploare împotriva unei rețele infracționale din Constanța
O fetiță de 4 ani, acroșată de o mașină a Poliției Locale pe o stradă din cartierul Fantoma
VIDEO. Copiii se joacă lângă șine. Parcul Constructorilor, vandalizat și nesigur
