Situația financiară a comunelor din România este mult mai gravă decât o arată cifrele seci din rapoarte. Vorbim despre un sistem administrativ care funcționează artificial, alimentat constant cu bani de la bugetul central, fără capacitatea de a genera venituri proprii. Din cele 2.859 de comune ale țării, doar 38 reușesc să-și acopere cheltuielile de funcționare. Restul – adică aproape 99% – sunt în faliment tehnic, menținute în viață prin subvenții masive.
Această realitate arată un stat care întreține o structură administrativă supradimensionată, ineficientă și ruptă de nevoile reale ale comunităților. În multe localități mici, aparatul administrativ consumă aproape tot bugetul, fără să mai rămână resurse pentru servicii publice elementare. Sunt comune care nu pot acoperi nici măcar salariile angajaților, dar continuă să funcționeze ca și cum ar avea o economie locală solidă.
Exemplele sunt grăitoare: localități cu câteva mii de locuitori care primesc anual zeci de milioane de lei de la stat, orașe mici cu peste o sută de angajați în primărie, comune cu datorii care depășesc bugetele pe doi sau trei ani. În unele cazuri, numărul funcționarilor pare disproporționat față de populația reală, iar cheltuielile administrative sunt complet rupte de realitate.
Specialiștii atrag atenția că această structură nu poate continua la nesfârșit. Comasarea comunelor este văzută ca o soluție logică și necesară, nu doar pentru reducerea cheltuielilor, ci și pentru îmbunătățirea serviciilor publice. În alte state europene, astfel de reforme au dus la administrații mai eficiente, costuri mai mici și o distribuție mai echitabilă a resurselor.
În România, însă, orice discuție despre reorganizare administrativă se lovește de rezistență politică și locală. Rivalități istorice, orgolii locale și interese personale blochează un proces care ar putea aduce beneficii evidente. În timp ce unele comunități ar accepta comasarea, altele refuză categoric, deși nu se pot susține nici măcar la nivel minim.
O altă problemă este lipsa de responsabilitate financiară. Localitățile care resping comasarea continuă să ceară bani de la bugetul de stat, transferând povara către contribuabili din orașe mari, care ajung să plătească pentru administrații locale incapabile să se reformeze. Ideea că fiecare comunitate ar trebui să-și asume propriile costuri, dacă refuză reorganizarea, devine tot mai prezentă în dezbaterea publică.
Reforma administrativă nu mai este o opțiune, ci o necesitate. Fără o restructurare profundă, România va continua să pompeze bani într-un sistem care nu produce valoare, ci doar consumă resurse. Iar costul final îl plătesc toți cetățenii, indiferent unde locuiesc.
Vrei să fii mereu la curent cu toate știrile? Urmăreste CalarasiPress pe canalul de WhatsApp.
Abonează-te la canal
