În inima munților australieni, acolo unde aerul miroase a eucalipt umed și mușchi vechi, trăiește o pasăre care pare ruptă dintr-o flacără. Masculul privor de flacără poartă o mantie de un negru profund, aproape catifelat, peste care arde un scut roșu-strălucitor ce îi acoperă pieptul și fruntea. Când soarele îl atinge, roșul acesta pare că se aprinde cu adevărat, ca o bucată de jar viu care pulsează între copaci.
Femela, dimpotrivă, îmbracă tonuri mai discrete și mai calde: un cenușiu-maroniu cald, cu urme discrete de ruginiu, perfect adaptată să dispară printre crengi și frunze moarte. Doar ochii lor mici, negri și lucioși, îi trădează întotdeauna.
Îl vezi cel mai adesea stând nemișcat pe o creangă joasă sau pe o piatră, cu coada ridicată și capul ușor plecat, pândind. Apoi, brusc, se aruncă la sol după o insectă mică, cu mișcări rapide și precise, după care se întoarce pe același loc de observație ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cântecul lui e neașteptat de puternic pentru o pasăre atât de mică: o succesiune clară, veselă, de fluierături scurte și limpezi, care răsună prin văi și te face să întorci capul mirat. În sezonul de cuibărit devine și mai insistent, ca un mic clopot de foc care vestește viața nouă.
Privorul de flacără nu e doar o pasăre. E o mică minune de culoare și curaj, un fragment de vară veșnică purtat prin ceața rece a munților. Când îl vezi, pentru o clipă uiți de frig, de vânt și de umezeală – rămâne doar focul acela mic, viu, care nu se stinge niciodată.
