Ismail Kadare transformă în acest roman o simplă poveste despre un decret imperial într-o meditație cutremurătoare asupra mecanismelor puterii absolute și asupra felului în care absurdul devine lege.

În centrul cărții stă firmanul – ordinul secret, orb, fără semnătură și fără adresă precisă – care pornește din capitala imperiului otoman și se răspândește ca o molimă prin provincii. Nimeni nu știe exact ce spune, nimeni nu îndrăznește să-l deschidă, dar toți se tem de el și îl execută cu o supunere fanatică. Kadare construiește astfel o alegorie perfectă a totalitarismului: puterea nu are nevoie să fie clară, dimpotrivă, cu cât este mai vagă și mai misterioasă, cu atât devine mai terifiantă.

Personajele – scribi, pași, beci, simpli supuși – sunt prinse într-o roată gigantică de frică, suspiciune și interpretări nebuloase. Nimeni nu scapă neatins: nici cei care încearcă să descifreze firmanul, nici cei care îl ignoră, nici cei care îl aplică orbește. Kadare descrie această lume cu o ironie rece, aproape chirurgicală, fără să ridice tonul, fără să explice prea mult. Tocmai sobrietatea aceasta face ca groaza să pătrundă adânc.

Stilul cărții este caracteristic lui Kadare: propoziții scurte, ritm apăsat, imagini de o plasticitate dură. Balcanii apar aici ca un spațiu în care istoria se repetă obsesiv, iar imperiile cad, dar metodele lor de control rămân la fel de eficiente. Firmanul devine metafora perfectă pentru orice sistem care guvernează prin teroare difuză, prin frica de necunoscut, prin autocenzura anticipativă.

Advertisement

„Firmanul orb” nu este un roman liniștitor. Te lasă cu un gust amar și cu întrebarea dacă mecanismele descrise aparțin doar trecutului îndepărtat sau dacă, dimpotrivă, continuă să funcționeze și astăzi, sub alte nume și alte hârtii.

Unul dintre cele mai tăioase și mai inteligente romane ale lui Kadare, o lectură esențială pentru oricine vrea să înțeleagă cum se naște și cum se perpetuează frica de stat.

Yaniv Iczkovits reușește în acest roman să facă ceva aparent simplu, dar extrem de dificil: să vorbească despre marile întrebări ale existenței evreiești fără să cadă nici în predică, nici în clișeele obosite ale literaturii holocaustice.

Povestea urmărește trei surori dintr-o familie ultraortodoxă din Ierusalim, ale căror vieți se despart dramatic după ce una dintre ele, Motele, dispare brusc, lăsând în urmă un bilet și o tăcere apăsătoare. În centrul cărții stă însă figura tatălui – măcelarul evlavios, dur, autoritar – și felul în care prezența lui masivă modelează, sufocă și totodată întemeiază identitățile fiicelor.

Stilul lui Iczkovits este precis, tăios, uneori brutal de sincer. Nu face concesii cititorului: nici personajele nu sunt ușor de simpatizat, nici soluțiile nu sunt confortabile. Totuși, tocmai această lipsă de indulgență creează o tensiune constantă și o autenticitate rară. Citim cu sufletul la gură, nu din cauza acțiunii trepidante (romanul e mai degrabă lent, apăsat), ci din cauza presiunii morale și existențiale care crește pe parcurs.

Particular remarcabilă este maniera în care autorul vorbește despre trup: despre carnea tăiată în măcelărie, despre menstruație, despre sexualitate reprimată, despre naștere și moarte – toate aceste dimensiuni fizice sunt tratate cu o privire în același timp crudă și profund respectuoasă față de corpul uman.

Advertisement

„Fiica măcelarului” nu este un roman ușor. Nu te mângâie, nu te iartă, nu-ți oferă răspunsuri definitive. Dar tocmai de aceea rămâne cu tine mult timp după ce închizi ultima pagină – ca o tăietură bine plasată, care doare, sângerează puțin, dar vindecă ceva adânc.

Unul dintre cele mai puternice romane israeliene traduse în ultimii ani. Merită citit cu atenție și fără grabă.

„Terra Nostra” este probabil cea mai ambițioasă și mai grea carte a lui Carlos Fuentes – un adevărat ocean narativ în care cititorul riscă să se piardă, dar poate și să se regăsească, dacă are răbdare.

Fuentes construiește aici o lume paralelă, extrem de densă, în care se întâlnesc mai multe timpuri: Evul Mediu iberic, Renașterea, barocul hispano-american, secolul XX și un viitor apocaliptic indistinct. Personaje istorice (Filip al II-lea, Felipe, Don Quijote, Felipe el Hechizado) se dedublează, se transformă, se reîntrupează sub alte nume și chipuri, într-o continuă reîncarnare a aceleiași setei de putere, control și ordine absolută.

Romanul este o meditație uriașă despre obsesia spaniolă pentru puritate, despre închisoarea timpului liniar, despre încercarea zadarnică de a opri curgerea istoriei și de a impune un „moment etern” perfect, steril, mort. Palatul Escorial devine simbolul acestei închisori temporale – un loc unde totul este fixat, catalogat, controlat, până la sufocare.

Stilul este baroc în sensul cel mai profund: excesiv, labirintic, încărcat de digresiuni, oglinzi, repetiții, liste nesfârșite, ceremonii fastuoase și erotism rece. Uneori textul devine aproape sufocant de dens, alteori se deschide brusc spre momente de o frumusețe tăioasă.

Advertisement

Pentru cititorul obișnuit cu romanele lineare, „Terra Nostra” poate părea un supliciu. Pentru cel dispus să se lase purtat de curenții, de refluxurile și de vârtejurile timpului fuentinian, rămâne una dintre cele mai importante experiențe literare posibile în limba spaniolă – o încercare disperată și magnifică de a cuprinde deodată toată memoria hispanică, cu toată gloria, oroarea și vina ei.

O carte care nu se citește – se străbate. Și după ce o termini, ai senzația ciudată că ea continuă să se scrie înăuntrul tău, la nesfârșit.