În anul 1945, când fumul războiului abia se risipea peste Europa, iar România își lingea rănile în urma unui conflict devastator, un vis îndrăzneț prindea contur în inima Banatului. La uzinele din Reșița, aparținând marelui industriaș Nicolae Malaxa, un grup de ingineri români, uniți de pasiune și patriotism, dădea viață unui miracol mecanic: prototipul Malaxa 1C – primul automobil conceput și construit integral pe pământ românesc.

Conduși de inginerul vizionar Petre Carp, acești meșteri ai metalului – veniți din uzinele ASAM și Malaxa din București, dar și de la legendara IAR Brașov – au lucrat cu sârg în atelierele încărcate de ecoul tunurilor recente. Era o epocă a reconstrucției, când făbricile militare trebuiau să se transforme în sanctuare ale progresului civil. Și așa, din mâini obosite, dar inimi aprinse, s-a născut o bijuterie aerodinamică: o berlină elegantă, cu motor radial în trei cilindri răcit cu aer – inspirat din tehnologia aviatică –, poziționat în spate, capabil să dezvolte 30-35 de cai putere și să propulseze vehiculul până la 120 km/h.

Malaxa 1C nu era doar o mașină; era un simbol al renașterii. Caroseria sa fluidă, cu portbagaj generos în față și suspensie pe tampoane de cauciuc, oferea confort pentru șase pasageri, într-o vreme când drumurile erau încă pline de gropi și amintiri dureroase. Consum modest, fiabilitate remarcabilă și un design inovator – priza de aer ascunsă în acoperișul dublu – o făceau să pară venită din viitor. Puține exemplare au văzut lumina zilei, poate doar câteva sute între 1945 și 1947, dar fiecare dintre ele purta în roți speranța unui popor care visa la libertate și prosperitate.

Din păcate, visul s-a frânt prea curând. Vânturile reci din Răsărit au suflat peste Reșița: sovieticii, impresionați de performanțele mașinii (se spune că un înalt oficial a fost fermecat într-o călătorie până la Sofia), au decis să mute întreaga linie de producție în adâncurile Uralilor. Fabrica a fost dezmembrată, prototipurile au dispărut în ceață, iar Malaxa 1C a rămas o legendă șoptită, un vis neîmplinit al ingeniozității românești.

Advertisement

Astăzi, când ne gândim la primele noastre mașini, amintirea Malaxa 1C ne amintește că România a avut, încă din zorii epocii moderne, sufletul și mintea capabile să creeze minuni pe roți. Ea a fost prima noastră poveste de dragoste cu automobilul – una plină de pasiune, curaj și un strop de amărăciune istorică.

Puține păsări reușesc să oprească respirația unui observator așa cum o face tangara de munte cu aripi albastre (Anisognathus somptuosus). Când lumina soarelui lovește aripile întinse ale masculului, întregul peisaj montan pare să se estompeze: doar acel albastru metalic, aproape ireal, rămâne viu și strălucitor.

Trăiește la altitudini între 1500 și 3500 de metri, în pădurile noroase și în zonele de tranziție dintre pădurea tropicală și pădurea de ceață din Columbia, Ecuador și nordul Peru. Acolo, printre copaci acoperiți de mușchi și bromelii, masculul își etalează culorile cu o discreție aproape ironică: corpul predominant negru, capul și pieptul galben intens, iar aripile – acea explozie de albastru safir care îl face inconfundabil.

Femela este mai sobră, cu aceleași zone galbene, dar cu albastrul mult mai palid și mai puțin extins. Împreună formează perechi foarte unite, care adesea se aud înainte să fie văzute: un ciripit ascuțit, repetitiv, care răsună prin ceață ca un semnal discret.

Se hrănește în principal cu fructe mici și insecte, căutând prin coroanele înalte sau coborând uneori la nivelul ochilor omului, mai ales în zonele cu vegetație mai rară. Deși nu este extrem de timidă, prezența ei are ceva regal, distant – parcă știe cât de rară și de impresionantă este.

Advertisement

Tangara de munte cu aripi albastre nu este doar o altă pasăre colorată a tropicelor. Este una dintre acele creații ale naturii care te fac să înțelegi de ce oamenii au inventat cuvântul „minune”. Când o vezi prima dată, cu aripile desfăcute pe fondul verde închis al pădurii andine, simți că ai prins un fragment de cer căzut printre copaci.

O splendoare pură a munților, pe care o merită să o cauți cu răbdare și cu inima deschisă.

Panait Istrati s-a născut la 10 august 1884 în portul Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis, pe care nu l-a cunoscut niciodată. Copilăria i-a fost marcată de sărăcie și lipsuri, crescând alături de mamă și rude, într-un mediu cosmopolit unde Dunărea părea să-i șoptească chemarea aventurii.

Cu doar patru clase primare, tânărul Panait a schimbat nenumărate meserii: ucenic la cârciumă, cofetar, vânzător ambulant, muncitor portuar, zugrav, servitor. La vârsta de doisprezece ani, a plecat de acasă, rătăcind prin port și trăind momente de libertate sălbatică. Viața lui a fost o continuă peregrinare: a hoinărit prin România, apoi prin Egipt, Siria, Liban, Grecia, Turcia, Franța și Elveția, trăind din expediente, suferind de foame și boală, dar savurând fiecare clipă de libertate.

În tinerețe, s-a implicat în mișcări socialiste, scriind articole pentru reviste muncitorești. În 1916 s-a căsătorit pentru scurt timp, dar astâmpărul nu l-a lăsat să stea locului. A învățat singur limba franceză și, în anii 1920, a început să scrie cu adevărat. Descoperit de scriitorul francez Romain Rolland, care i-a prefațat prima carte, Istrati a devenit celebru peste noapte. Operele sale, scrise mai ales în franceză, precum „Chira Chiralina”, „Codin”, „Moș Anghel”, „Ciulinii Bărăganului” sau ciclul „Viața lui Adrian Zograffi”, povestesc vieți de haiduci, aventurieri și oameni simpli, pline de pasiune, nedreptate și revoltă.

Entuziasmat de idealurile revoluționare, a vizitat Uniunea Sovietică în 1927-1929, alături de prietenul Nikos Kazantzakis. Inițial încântat, a descoperit însă realitățile dure ale regimului, deziluzionându-se profund. Cartea sa „Spovedania unui învins” a criticat aspru opresiunea, atrăgându-i ostilitatea foștilor camarazi de stânga.

Advertisement

Înapoi în România, bolnav de tuberculoză și atacat atât de extremiști de dreapta, cât și de cei de stânga, Istrati a trăit izolat ultimii ani. A murit la 16 aprilie 1935, într-un sanatoriu din București, lăsând în urmă o moștenire de scrieri vii, traduse în zeci de limbi, care îl consacră drept unul dintre cei mai autentici povestitori ai secolului al XX-lea – un vagabond al sufletului, mereu în căutarea adevărului și a libertății.