Ismail Kadare transformă în acest roman o simplă poveste despre un decret imperial într-o meditație cutremurătoare asupra mecanismelor puterii absolute și asupra felului în care absurdul devine lege.
În centrul cărții stă firmanul – ordinul secret, orb, fără semnătură și fără adresă precisă – care pornește din capitala imperiului otoman și se răspândește ca o molimă prin provincii. Nimeni nu știe exact ce spune, nimeni nu îndrăznește să-l deschidă, dar toți se tem de el și îl execută cu o supunere fanatică. Kadare construiește astfel o alegorie perfectă a totalitarismului: puterea nu are nevoie să fie clară, dimpotrivă, cu cât este mai vagă și mai misterioasă, cu atât devine mai terifiantă.
Personajele – scribi, pași, beci, simpli supuși – sunt prinse într-o roată gigantică de frică, suspiciune și interpretări nebuloase. Nimeni nu scapă neatins: nici cei care încearcă să descifreze firmanul, nici cei care îl ignoră, nici cei care îl aplică orbește. Kadare descrie această lume cu o ironie rece, aproape chirurgicală, fără să ridice tonul, fără să explice prea mult. Tocmai sobrietatea aceasta face ca groaza să pătrundă adânc.
Stilul cărții este caracteristic lui Kadare: propoziții scurte, ritm apăsat, imagini de o plasticitate dură. Balcanii apar aici ca un spațiu în care istoria se repetă obsesiv, iar imperiile cad, dar metodele lor de control rămân la fel de eficiente. Firmanul devine metafora perfectă pentru orice sistem care guvernează prin teroare difuză, prin frica de necunoscut, prin autocenzura anticipativă.
„Firmanul orb” nu este un roman liniștitor. Te lasă cu un gust amar și cu întrebarea dacă mecanismele descrise aparțin doar trecutului îndepărtat sau dacă, dimpotrivă, continuă să funcționeze și astăzi, sub alte nume și alte hârtii.
Unul dintre cele mai tăioase și mai inteligente romane ale lui Kadare, o lectură esențială pentru oricine vrea să înțeleagă cum se naște și cum se perpetuează frica de stat.
