Pitta din Sulawesi este una dintre cele mai spectaculoase păsări ale lumii. Cu penajul său de un albastru electric intens, roșu rubiniu și negru catifelat, această pasăre mică pare pictată de mână. Trăiește exclusiv în pădurile primare și în zonele montane ale insulei Sulawesi, fiind extrem de greu de observat din cauza comportamentului său tăcut și a preferinței pentru zonele foarte umbroase și dese.

Cântă rar, cu un sunet profund, aproape hipnotic, care răsună neașteptat în liniștea pădurii. Se hrănește aproape exclusiv de pe sol, răscolind frunzele căutate cu ciocul puternic în căutarea insectelor, melcilor și a altor nevertebrate.

Deși este o adevărată comoară vizuală a naturii, pitta din Sulawesi rămâne una dintre păsările cele mai puțin cunoscute și mai greu de fotografiat din întreaga lume.

Advertisement

Sub cerul plumburiu al Bălții Brăilei, unde Dunărea șoptește secrete prin stufărișuri nesfârșite, s-a născut în 1895 un băiat cu nume de lipovean: Vasili Ștefan. În satul Carcaliu, pe Canalul Cravia, a crescut printre pescari săraci, învățând să citească vântul pe ape și să cânte din fluier melodii care îmblânzeau lebedele sălbatice. Avea ochi verzi ca adâncurile, păr negru ca noaptea fără lună și un zâmbet care făcea fetele să roșească la serbările câmpenești.

Viața i-a fost un val lin la început. S-a însurat tânăr cu Ustina, fata lui Calistrat, și au venit pe lume patru copii, unul după altul, cu râsetele lor care umpleau casa de lut. Lucra pe șlepuri, brăzda apele cu forță de taur, visa la o viață mai bună. Dar soarta, crudă ca o furtună de vară, i-a smuls totul. Foametea și ciuma au luat-o pe Ustina, apoi pe cei mici – doi înecați în valuri, ceilalți răpuși de boală. Vasili a rămas singur, cu inima sfâșiată, blestemând cerul pe malul apei. Se spune că în nopțile acelea urla spre Dumnezeu, iar fluierul lui plângea ca un suflet pierdut.

Apoi a venit a doua iubire: Avdotia Arina, o frumusețe cu păr de aur și ochi ca cerul senin. Dar invidia surorii ei, urâtă și pizmașă, a țesut o plasă de minciuni. Printr-un bilet fals, a făcut-o pe Arina să meargă la întâlnire cu un grec, prefăcându-se că e chemată de Vasili. Când el i-a surprins, gelozia l-a orbit. Cuțitul i-a intrat în pântece iubitei, dar ea a supraviețuit. Vasili a fost arestat, însă a doua zi a rupt gratiile ca pe niște crengi uscate și a fugit în baltă. De-atunci lumea l-a numit Terente – omul care nu mai avea nimic de pierdut, doar de răzbunat.

Balta l-a primit ca pe un rege exilat. Stuful înalt i-a devenit palat, canalele – drumuri secrete, lotca – cal nărăvaș. La început fura doar pentru supraviețuire: un sac de făină, o pușcă uitată. Dar ura a crescut ca o buruiană. A strâns o ceată mică de haiduci, și împreună atacau noaptea: șlepuri încărcate cu mărfuri, conace de chiaburi, cârciumi pline de vin botezat. Lega bărbații, lua aurul și bijuteriile, iar pe femei – țărăncuțe sau dudui de oraș – le ducea în ascunzători. Unele se întorceau tăcute și schimbate, altele dispăreau în ape. Se șoptea că avea o poftă de viață nemărginită, că „bucata lui de rege” măsura peste douăzeci de degete, și că femeile îl căutau cu bilete parfumate, visând la nopți sălbatice.

Advertisement

Anul 1924 a fost cel al groazei. În noaptea de 13 spre 14 iulie, Terente a năvălit peste postul de jandarmi din Carcaliu. Plutonierul Bursuc a murit cu ochi deschiși, un localnic alături de el, iar primăria și cârciumile au fost golite de bani și băutură. A răpit două fecioare, Netty și Sylvia, le-a ținut o săptămână în vizuina lui din baltă, hrănindu-le cu pește proaspăt și cadouri furate. Le-a eliberat nevătămate, dar cu un zâmbet ciudat pe buze. Atunci s-a pus prima recompensă: 50 000 de lei, depusă la bancă pentru trădător. Mai târziu a crescut la 200 000 – prețul unui ceas din centru sau al unei statui de bronz.

Îl vânau jandarmi, grăniceri, Siguranța Statului, până și armata cu sute de soldați. Ardeau stuful, otrăveau apele, puneau pândari pe fiecare grind. Dar Terente se strecura ca un duh: traversa Dunărea în Bulgaria, Serbia, Grecia, apoi se întorcea. Pescarii îi lăsau mâncare pe maluri ascunse, copii strigau pe străzi: „A evadat Terente, senzații violente!”. Presa îl transforma în legendă: „Universul”, „Dimineața”, „Cuvântul” din țară, dar și „Daily Express” din Londra sau „Corriere della Sera” din Italia. Când haiducul justițiar care dădea prada săracilor, când amant sălbatic căutat de doamne și văduve.

În sate se cânta în șoaptă:

„Terente și Didina se plimbă cu mașina, la fiecare cotitură mănânc-o prăjitură. Didina s-a-necat, Terente s-a-mpușcat…”

Dar cântecele ascundeau teroarea: femei violate, bărbați uciși, sate îngrozite.

Advertisement

Sfârșitul a venit pe 4 iunie 1927. Trădat de foștii complici – furioși că le bătuse nevestele sau le furase partea – a fost înconjurat pe o insuliță din Insula Mică a Brăilei. A luptat ca un leu: a doborât doi jandarmi, a rănit alți patru, până la ultimul glonț. Când n-a mai avut muniție, a intrat în apă ținând cuțitul între dinți. L-au ciuruit cu gloanțe, trupul i l-au tras la mal. Acolo, medicul legist Maria Zaharescu i-a tăiat capul și… trofeul virilității despre care se vorbea în toată Dobrogea. Capul și organul genital au fost puse în borcane cu formol și duse la Institutul Medico-Legal „Mina Minovici” din București, unde au stat peste optzeci de ani, exponate macabre ale legendei.

Trupul fără cap l-au îngropat afară din sat, la Răspântia Lupului, spre Măcin, fără cruce, ca pe un blestemat. Dar sufletul n-a murit. Pescarii aud și azi, în ceață, fluierul lui subțire peste ape. Bătrânele își fac cruce când stuful foșnește: „Taci, copile, că vine Terente…”. Turiștii cutreieră azi Insula Mică, căutând ascunzătorile lui, iar legenda crește: a fost haiducul care pedepsea bogații, amorezul care cucerea inimi, bestia care semăna moarte. A fost Regele Bălților – și balta își păzește regele în veșnicie.

Stârcul roșcat este una dintre cele mai captivante păsări de baltă, cu o înfățișare distinsă și un comportament plin de vitalitate. Corpul său zvelt, cu gât lung și picioare alungite, măsoară între 70 și 80 de centimetri înălțime, iar anvergura aripilor ajunge până la 120 de centimetri. Cea mai comună variantă are penaj gri-ardoziu pe corp, cu capul și gâtul de un roșcat intens, aproape ruginiu, de unde îi vine și numele. În perioada de împerechere, penele de pe cap și gât devin mai lungi și mai pufoase, creând un aspect sălbatic și atractiv. Există însă și o formă albă, complet imaculată, care reprezintă o minoritate în populație și care poate fi confundată cu alte egrete, dar se deosebește prin ciocul rozaliu cu vârf negru și prin picioarele albăstrui-închise.

Această pasăre trăiește exclusiv în zonele costiere cu apă sărată: lagune liniștite, mlaștini mangrove, plaje cu nămol și ape puțin adânci din Golful Mexicului, Caraibe, America Centrală și nordul Americii de Sud. Este rar întâlnită în ape dulci, preferând mediul marin unde găsește hrană bogată.

Ceea ce face stârcul roșcat cu adevărat unic este modul său de vânătoare – un adevărat spectacol de mișcări. Spre deosebire de alți stârci care stau nemișcați așteptând prada, el aleargă energic prin apă puțin adâncă, sărind, învârtindu-se, deschizând și închizând aripile ca o umbrelă pentru a crea umbră și a reduce reflexia apei, astfel încât să vadă mai bine peștii mici. Această tehnică, numită adesea „dansul stârcului roșcat”, îi sperie și concentrează prada, permițându-i să lovească rapid cu ciocul lung și ascuțit. Se hrănește în principal cu pești mici, crustacee și broscuțe, fiind un vânător activ și eficient.

În perioada de reproducere, formează colonii mixte cu alte păsări de baltă, construind cuiburi din crengi în mangroviere sau pe insule joase. Femela depune de obicei trei până la patru ouă, iar ambii părinți participă la clocire și hrănirea puilor. Populația sa este considerată vulnerabilă din cauza dezvoltării costiere, poluării și deranjului uman, dar eforturile de conservare au ajutat la o ușoară recuperare în unele zone.

Advertisement

Stârcul roșcat rămâne o prezență fascinantă pe țărmurile tropicale, un simbol al vitalității și grației sălbatice, care încântă orice observator norocos să-i vadă dansul hipnotic pe apele strălucitoare.