Curiozități și Istorie
Semnificația istorică a zilei de 23 decembrie
Curiozități și Istorie
Cucul – vestitorul înșelător al primăverii
Cucul este una dintre cele mai fascinante și recunoscute păsări din natură, vestitorul clasic al primăverii prin strigătul său inconfundabil, care răsună în păduri și pe câmpii. Această pasăre de talie medie, cu un corp zvelt, aripi lungi și coadă alungită, are un penaj elegant: masculii sunt predominant cenușii pe spate și cap, cu partea ventrală albă striată cu negru, în timp ce femelele pot avea nuanțe mai ruginii. Adesea confundat la distanță cu un șoim mic datorită siluetei, cucul zboară rapid și discret, fiind mai des auzit decât văzut.
Sosind în Europa și România primăvara târziu, din zonele de iernat din Africa, cucul preferă habitate variate: păduri deschise, margini de pădure, pajiști, stufărișuri și chiar zone agricole. Este o pasăre insectivoră, hrănindu-se în principal cu omizi păroase – pe care alte păsări le evită – și alte insecte, contribuind astfel la echilibrul ecosistemului prin controlul dăunătorilor.
Cel mai intrigant aspect al cucului este comportamentul său reproductiv: este un parazit de cuib obligatoriu. Femela nu își construiește propriul cuib și nu își crește puii. În schimb, observă cu atenție alte specii mai mici – precum sturzi de stuf, codroși sau pietrari – și depune un ou în cuibul lor, adesea îndepărtând unul dintre ouăle gazdei. Ouăle cucului imită remarcabil culoarea și modelul celor ale gazdei, crescând șansele de acceptare. După eclozare, puiul de cuc, mai mare și mai viguros, împinge instinctiv ouăle sau puii gazdei afară din cuib, monopolizând hrana oferită de părinții adoptivi înșelați.
Acest obicei străvechi a inspirat numeroase legende și expresii populare, simbolizând uneori viclenia sau trecerea timpului. Deși pare crud, este o adaptare evolutivă perfectă care asigură supraviețuirea speciei. Cucul rămâne o pasăre comună, dar discretă, care încântă prin cântec și intrigă prin secretele sale ascunse în cuiburile altora.
O întâlnire cu cucul în natură este întotdeauna un moment magic, amintindu-ne de minunile și misterele lumii sălbatice!
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Curiozități și Istorie
Marița – Primul steag românesc pe valuri
În zorii iernii lui 1834, când vântul rece al Dunării purta încă ecoul veacurilor de umilință, un vis îndrăzneț a luat chip de lemn și pânze. Sub domnia lui Alexandru Ghica Vodă, în șantierul de lângă Giurgiu, din stejar românesc și fier românesc, s-a născut Marița – o grațioasă corabie de tip bric, botezată după domnița Marița, soția viitorului principe Gheorghe Bibescu.
Armator era hatmanul Alexandru Vilara, același semnatar cutezător al memoriilor care cereau eliberarea țării de sub jugul otoman. La 7 decembrie 1834, din portul Sulina, sub ochii uimiți ai lumii, Marița a ridicat pentru prima dată în istorie pavilionul tricolor al Țării Românești. La cârmă se afla căpitanul Ioan Cristescu, „supus născut chiar în Țara Românească”, iar în cală zăceau 300 de chile de grâu – rodul pământului liber.
Destinația: Constantinopolul. Misiunea: să arate că un neam care a trăit nu moare lesne.
Cezar Bolliac, martor și bard al clipei, i-a dedicat versuri ce ard și azi:
„Corabie frumoasă! Te du, te du, grăbește
Pe țărmuri depărtate aleargă, povestește
Că lesne-așa nu moare un neam ce a trăit
Că tirania poate un om să prăpădească,
Dar viața unei nații nu poate să sleiască.”
A fost singurul ei voiaj sub culorile noastre. La întoarcere, încărcată cu butii de vin, a înfruntat două furtuni crâncene. Ultima, nemiloasă, a sfâșiat-o; echipajul a fost nevoit să arunce prețioasa încărcătură peste bord ca să-și salveze viața și nava. Marița a supraviețuit avariată grav, dar mesajul ei a rămas neatins.
După patru secole în care nici un vas românesc nu avusese voie să arboreze propriul steag pe Dunăre și pe Marea Neagră, Marița a fost prima. O corabie mică, un curaj uriaș, un început de demnitate.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Curiozități și Istorie
Samoilă Mârza – Țăranul cu bicicletă care a devenit unicul fotograf al Marii Uniri
Samoilă Mârza nu a fost niciodată un atlet de performanţă, dar era un „sportsman” al epocii sale: militar disciplinat, bun gimnast şi, mai ales, un maestru al bicicletei. Pe portbagajul ruginit al „cailui său de fier” trăia, de ani, cel mai de preţ obiect: aparatul foto cu burduf.
S-a născut în septembrie 1886 în satul Galtiu (comuna Sântimbru, judeţul Alba). După şase clase de liceu, între 1909–1911 învăţă meserie la fotograful sibian Iainek. Iubea fotografia din tot sufletul, dar în 1914 a fost mobilizat în armata austro-ungară. Ca român transilvănean, a luptat pe frontul din Galiţia şi apoi în Italia, unde a făcut parte din secţia de fotografiere şi topografiere. Timp de patru ani a umblat prin tranşee cu bicicleta şi aparatul în spinare, imortalizând ororile războiului.
La 11 noiembrie 1918 se afla în Trieste. Împreună cu alţi soldaţi ardeleni a pornit spre casă pe un drum plin de peripeţii: Viena – Zagreb – Belgrad – Timişoara (drumul prin Budapesta era blocat de unguri). Pe 14 noiembrie, în curtea unei cazărmi din Viena, fotografiază sfințirea drapelului Consiliului Naţional Român. Aude zvonul că la 1 Decembrie va fi o mare adunare la Alba Iulia şi nu mai stă pe gânduri.
Ajunge în satul natal Galtiu pe 27 noiembrie 1918 – după exact patru ani de absenţă. E epuizat, dar nu se odihneşte. Schimbă doi boi pe un aparat foto mai bun (lumea îl crede nebun), îşi recondiţionează bicicleta şi, în doar câteva zile, improvizează un portbagaj solid.
1 Decembrie 1918.
Dimineaţa, înainte de plecare, face trei fotografii în sat: fetele şi flăcăii din Galtiu, gătiţi în straie de sărbătoare, gata să pornească spre Alba Iulia. Apoi pedalează cei 11 km până în cetatea Unirii, ţinând cu o mână ghidonul şi cu cealaltă aparatul care nu încăpea bine pe portbagaj.
Ajunge pe la ora 11. Fotograful oficial angajat, germanul Bach, nu apare niciodată. Lui Samoilă i se refuză categoric accesul în Sala Unirii – nu avea „credenţial”. Rămâne afară, pe câmpul romanilor, şi reuşeşte să tragă exact cinci clişee:
- trei cu mulţimea uriaşă (peste 100.000 de oameni, cât vedeai cu ochii)
- două cu tribunele oficiale, în momentul în care dr. Aurel Vlad şi episcopul Iuliu Hossu citesc Proclamaţia de Unire.
Era o zi mohorâtă, timpul de expunere foarte lung; trebuia să strige cât îl ţineau plămânii ca oamenii să stea nemişcaţi zeci de secunde. Echipamentul – trepied, burduf, clişee de sticlă – cântărea enorm; nu putea alerga după cadre.
Aceste opt fotografii (trei din sat + cinci de la Alba Iulia) sunt singurele imagini autentice care au rămas de la Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918.
În anii următori, Samoilă Mârza devine furnizor al Casei Regale: fotografiază vizita regelui Ferdinand la Alba Iulia (1919), încoronarea de la Alba Iulia (1922), serbările de la Ţebea (1924) şi alte momente importante. În 1924 intervine personal la prim-ministrul Brătianu și obține fonduri ca pictorul Costin Petrescu să termine pictura Catedralei Încoronării.
Dar gloria a fost scurtă. În anii ’60 trăia singur, sărac, într-o căsuță modestă de pe strada Vasile Alecsandri din Alba Iulia. Ca să supraviețuiască, vânduse de-a lungul timpului o parte din clișeele de sticlă… unor negustori de oglinzi, care le foloseau ca suport. În 1967 donează muzeului din Alba Iulia ce mai avea: aparatul, clișeele rămase şi aparatul de mărit.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.



