Samoilă Mârza nu a fost niciodată un atlet de performanţă, dar era un „sportsman” al epocii sale: militar disciplinat, bun gimnast şi, mai ales, un maestru al bicicletei. Pe portbagajul ruginit al „cailui său de fier” trăia, de ani, cel mai de preţ obiect: aparatul foto cu burduf.

S-a născut în septembrie 1886 în satul Galtiu (comuna Sântimbru, judeţul Alba). După şase clase de liceu, între 1909–1911 învăţă meserie la fotograful sibian Iainek. Iubea fotografia din tot sufletul, dar în 1914 a fost mobilizat în armata austro-ungară. Ca român transilvănean, a luptat pe frontul din Galiţia şi apoi în Italia, unde a făcut parte din secţia de fotografiere şi topografiere. Timp de patru ani a umblat prin tranşee cu bicicleta şi aparatul în spinare, imortalizând ororile războiului.

La 11 noiembrie 1918 se afla în Trieste. Împreună cu alţi soldaţi ardeleni a pornit spre casă pe un drum plin de peripeţii: Viena – Zagreb – Belgrad – Timişoara (drumul prin Budapesta era blocat de unguri). Pe 14 noiembrie, în curtea unei cazărmi din Viena, fotografiază sfințirea drapelului Consiliului Naţional Român. Aude zvonul că la 1 Decembrie va fi o mare adunare la Alba Iulia şi nu mai stă pe gânduri.

Ajunge în satul natal Galtiu pe 27 noiembrie 1918 – după exact patru ani de absenţă. E epuizat, dar nu se odihneşte. Schimbă doi boi pe un aparat foto mai bun (lumea îl crede nebun), îşi recondiţionează bicicleta şi, în doar câteva zile, improvizează un portbagaj solid.

Advertisement

1 Decembrie 1918.

Dimineaţa, înainte de plecare, face trei fotografii în sat: fetele şi flăcăii din Galtiu, gătiţi în straie de sărbătoare, gata să pornească spre Alba Iulia. Apoi pedalează cei 11 km până în cetatea Unirii, ţinând cu o mână ghidonul şi cu cealaltă aparatul care nu încăpea bine pe portbagaj.

Ajunge pe la ora 11. Fotograful oficial angajat, germanul Bach, nu apare niciodată. Lui Samoilă i se refuză categoric accesul în Sala Unirii – nu avea „credenţial”. Rămâne afară, pe câmpul romanilor, şi reuşeşte să tragă exact cinci clişee:

• trei cu mulţimea uriaşă (peste 100.000 de oameni, cât vedeai cu ochii)
• două cu tribunele oficiale, în momentul în care dr. Aurel Vlad şi episcopul Iuliu Hossu citesc Proclamaţia de Unire.

Era o zi mohorâtă, timpul de expunere foarte lung; trebuia să strige cât îl ţineau plămânii ca oamenii să stea nemişcaţi zeci de secunde. Echipamentul – trepied, burduf, clişee de sticlă – cântărea enorm; nu putea alerga după cadre.

Aceste opt fotografii (trei din sat + cinci de la Alba Iulia) sunt singurele imagini autentice care au rămas de la Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918.

În anii următori, Samoilă Mârza devine furnizor al Casei Regale: fotografiază vizita regelui Ferdinand la Alba Iulia (1919), încoronarea de la Alba Iulia (1922), serbările de la Ţebea (1924) şi alte momente importante. În 1924 intervine personal la prim-ministrul Brătianu și obține fonduri ca pictorul Costin Petrescu să termine pictura Catedralei Încoronării.

Advertisement

Dar gloria a fost scurtă. În anii ’60 trăia singur, sărac, într-o căsuță modestă de pe strada Vasile Alecsandri din Alba Iulia. Ca să supraviețuiască, vânduse de-a lungul timpului o parte din clișeele de sticlă… unor negustori de oglinzi, care le foloseau ca suport. În 1967 donează muzeului din Alba Iulia ce mai avea: aparatul, clișeele rămase şi aparatul de mărit.

Ciocănitoarea gri și buff este o pasăre mică și agilă din familia ciocănitorilor, remarcabilă prin aspectul său compact și penajul distinctiv. Corpul ei robust, cu cap mare și creastă proeminentă, o face să pară mereu alertă. Penajul este predominant negru și alb, cu solzișori fini alb-negru pe spate, iar părțile inferioare au nuanțe gri și crem-pal. Masculii se deosebesc prin zona roșie vie de la baza crestei, în timp ce femelele au creasta complet neagră. Coada scurtă și ciocul puternic o ajută să se cațere cu ușurință pe trunchiuri.

Această specie trăiește în pădurile tropicale umede, atât în zonele de câmpie, cât și în cele montane, din sudul Mianmarului, Thailanda de sud, Malaezia Peninsulară, Sumatra, Borneo și insulele învecinate. În unele regiuni, precum Singapore, a dispărut din cauza pierderii habitatului, iar populațiile sunt în scădere lentă datorită defrișărilor.

Comportamentul ei este plin de energie: este activă și agilă, căutând hrană mai ales în coronamentul înalt al copacilor sau pe ramuri expuse. Se hrănește cu insecte și larve ascunse sub scoarță, pe care le scoate ciocănind rapid. Uneori coboară pe trunchiuri cu capul în jos, asemenea unor păsări mai mici și acrobate. Este o pasăre destul de rară și discretă, dar prezența ei animă pădurile tropicale din Asia de Sud-Est.

Advertisement

Născută la 22 martie 1895, Ioana era fiica marelui savant Ioan C. Cantacuzino, fondatorul școlii românești de microbiologie, și a Sophiei Cantacuzino. Crescută într-un mediu aristocratic, cu conace, biblioteci imense și călătorii în Europa, nimic nu părea să o destine unei vieți atât de neconvenționale. Totuși, încă din tinerețe a arătat un spirit rebel și o poftă de libertate pe care puține femei și-o permiteau în acei ani.

Pasiunea pentru zbor i-a venit prin fratele ei mai mare, Mircea Cantacuzino, prinț, aventurier și el însuși aviator entuziast. În 1930, când aviația românească era încă la începuturi, cei doi frați au decis să se înscrie la cursurile școlii de pilotaj de la Băneasa. Ioana avea 35 de ani – vârstă considerată târzie pentru asemenea îndrăzneli. După luni de antrenamente intense, la 10 iulie 1930, ea a devenit oficial prima femeie din România care a obținut brevetul de pilot civil, primind numărul simbolic 1. Zborul ei solo deasupra Bucureștiului a fost sărbătorit în presă ca un eveniment istoric.

Dar Ioana nu s-a mulțumit doar cu titlul de „prima”. Împreună cu Mircea, a pus bazele primei școli private de pilotaj cu motor din România, cunoscută sub numele de Școala Cantacuzino de la Băneasa. Ioana nu era doar asociată – ea preda efectiv, corecta elevii, verifica aparatele și zbura ori de câte ori era nevoie. Era o prezentă impresionantă pe aerodrom: înaltă, elegantă, mereu îmbrăcată impecabil, cu fustă-plissé și eșarfă de mătase, dar capabilă să urce în carlingă cu aceeași dezinvoltură ca piloții bărbați.

Viața personală a fost la fel de tumultuoasă. Prima căsătorie, cu Grigore Carp, s-a sfârșit prin divorț. A doua, cu inginerul Aurel Persu – inventatorul mașinii aerodinamice în formă de picătură – a adus-o mai aproape de lumea tehnicii avansate. Cei doi formau un cuplu fascinant: ea, regina cerului, el, vizionarul roților.

Advertisement

Tragedia a venit în 1937, când Mircea Cantacuzino s-a prăbușit cu avionul în timpul unui zbor demonstrativ. Moartea fratelui iubit a devastat-o. Ioana a preluat singură conducerea școlii și a tuturor afacerilor de aviație ale familiei, continuând să zboare și să formeze noi generații de piloți până târziu în anii ’40.

După 1940, destinul ei a luat o turnură dramatică. Din cauza poziției sale sociale, a relațiilor familiei şi probabil a unor declarații prea sincere, a intrat în conflict deschis cu regimul mareșalului Ion Antonescu. În 1942 a fost arestată și internată pentru câteva luni în lagărul de la Târgu Jiu, alături de alte personalități incomode regimului. Eliberată, dar cu sănătatea șubrezită și cu averea confiscată în mare parte, s-a retras la vila familiei de la Călimănești, pe Valea Oltului.

Acolo, în liniștea munților, departe de motoarele care o făcuseră celebră, şi-a petrecut ultimii ani. Prietenii care o vizitau povesteau că păstra încă în cameră fotografia fratelui ei și o mică elice de avion pe birou. A murit la 21 iunie 1951, la doar 56 de ani, răpusă de o boală necruțătoare.

Ioana Cantacuzino a rămas în memoria celor care au cunoscut-o ca o femeie de o frumusețe rece, cu un curaj de oțel și o eleganță care nu se clintea nici în carlingă, nici în fața destinului potrivnic. A fost nu doar prima femeie pilot a României, ci și una dintre cele mai puternice dovezi că, atunci când îți dorești cu adevărat să zbori, nici cerul, nici epoca nu te pot opri.

Advertisement