El a clasificat mii de vietăți, a redat României bogăția piscicolă a Dunării și Mării Negre, a inventat diorama care a uimit lumea întreagă și a purtat numele țării sale în cele mai înalte foruri științifice ale Europei. Dar în sufletul lui Grigore Antipa a existat un singur teritoriu pe care nu l-a împărțit niciodată cu nimeni: inima Alinei.

Nu s-au cunoscut nici la Constanța, nici într-o librărie din Iași, ci într-un mod mult mai simplu și mai românesc: pe un peron de gară, în toamna anului 1897. Ea cobora din trenul de Viena, el urca spre București. O clipă de ezitare la ușa vagonului, o mână întinsă să o ajute cu valiza, o privire care a durat mai mult decât orice cuvinte. De atunci nu s-a mai terminat nimic între ei.

Alina (așa a numit-o el dintotdeauna, deși în acte era Mabel Violet) vorbea românește cu un accent blând care nu s-a pierdut niciodată. A învățat să facă borș de pește după gustul lui, să-i calce cămășile albe până la perfecțiune, să-i pună ceasul să sune la ora cinci dimineața când plecau în Deltă. Nu i-a cerut niciodată să fie altceva decât era: un om care trăia printre vietăți și hărți, printre proiecte uriașe și nopți albe.

Când lumea îl aplauda, ea stătea în ultimul rând și zâmbea discret. Când lumea îl înjura sau îl uita, ea era singura care îi spunea în fiecare seară: „Ai făcut ce trebuia, Grigore. Acum vino să mâncăm, că ți-e foame.”

Advertisement

A fost lângă el în toate expedițiile, cărând cutii cu alcool și eprubete, dormind în corturi umede, notând observații până îi amorțeau degetele. A învățat franceza și germana doar ca să-i poată traduce articolele. A stat lângă patul lui de spital când inima a început să obosească, dormind pe un scaun tare, cu capul rezemat de marginea saltelei.

Iar când, în martie 1944, Grigore a închis ochii pentru totdeauna, Alina a rămas în picioare lângă sicriu cât au ținut priveghiul. Nimeni nu a auzit-o plângând cu voce tare. Doar a șoptit, atât de încet încât doar el putea auzi: „Stai puțin, că vin și eu.”

A trăit încă zece luni. Zece luni în care nu a mai deschis ferestrele, nu a mai aprins lumina în salon, nu a mai răspuns la ușă. În fiecare dimineață punea două cești pe masă. În fiecare seară îi citea cu voce tare din manuscrisul neterminat. Dormea pe partea lui de pat, ținând perna strâns lipită de piept.

Într-o zi de ianuarie 1945, vecinii au bătut în ușă și nu a mai răspuns nimeni. Au intrat și au găsit-o la biroul lui, cu capul pe brațe, lângă o foaie pe care scrisese doar atât:

„Dragul meu, mi-e dor de tine cum le este dor morilor de vânt. Vin acum. Ți-am lăsat ceaiul îndulcit exact cât îți plăcea. Alina ta.”

Advertisement

Au înmormântat-o lângă el. De atunci, la Muzeul Antipa, paznicii de noapte spun că, uneori, când luna e plină, se aude în sala centrală un foșnet de rochie veche și un murmur blând de femeie care numără exponatele, să vadă dacă sunt toate la locul lor.

Pentru că unele iubiri nu mor. Doar se mută în liniștea dintre diorame și așteaptă, cuminți, să treacă veacurile.

Alca cu moț este o pasăre marină mică și robustă, care trăiește în apele reci ale Oceanului Pacific de Nord și Mării Bering. Corpul ei este acoperit cu un penaj gri-închis, aproape negru, iar în sezonul de împerechere capătă un aspect deosebit: un moț lung de pene negre care curbează înainte peste ciocul portocaliu strălucitor și o linie albă subțire în spatele ochilor. Ciocul este scurt, gros și viu colorat, iar ochii au o privire pătrunzătoare.

Aceste păsări sunt foarte sociabile și formează colonii imense, cu sute de mii de indivizi, pe stânci abrupte, câmpuri de bolovani sau insule vulcanice. Acolo își sapă cuiburi în crăpături ascunse, unde depun un singur ou. Ambele părinți îl clocesc și îngrijesc puiul împreună.

Un detaliu unic: alcile cu moț emană un miros puternic de citrice, asemănător cu cel de mandarine, produs de pene speciale. Acest parfum joacă un rol important în atragerea partenerilor și în comunicarea socială. În timpul curtării, ei emit sunete ca niște trâmbițe sau lătrături și execută dansuri elaborate.

Se hrănesc scufundându-se adânc în apă, unde vânează creveți mici, plancton și peștișori, mișcându-se ca un „zbor subacvatic”. Iarna rămân pe mare în stoluri dense, iar vara revin la locurile de cuibărit.

Advertisement

Alca cu moț reprezintă o minune a naturii, adaptată perfect la viața în mediul dur al mărilor polare.

În satul Mârșani de lângă Jiu, județul Dolj, s-a născut în 1914 un băiat care avea să devină legendă: Gogu Ștefănescu, cunoscut lumii întregi drept Gogea Mitu. La 18 ani măsura deja 2,36 metri, iar la 21 de ani ajunsese la înălțimea fabuloasă de 2,42 metri, cu o greutate de peste 160 kg și pantofi de mărimea 58. Era cel mai înalt român din toate timpurile și unul dintre cei mai înalți oameni atestați vreodată în epoca modernă.

Presa din Franța, Germania, Italia și Statele Unite scria cu entuziasm despre „uriașul blând din România”. Dar Gogea nu a rămas doar o curiozitate de circ. În 1935 a intrat în lumea boxului profesionist, unde a creat panică. Cu o alonjă uriașă și o forță copleșitoare, a câștigat toate cele 7 meciuri oficiale prin knock-out în prima repriză, fără să fie atins măcar o dată serios de adversari. Impresarii îl prezentau ca „omul munte care distruge tot ce atinge”. Spectatorii plăteau dublu doar ca să-l vadă intrând pe ring, unde părea de două ori mai mare decât adversarii săi.

Din nefericire, gigantismul care îi dăduse acea statură incredibilă îi și distrugea sănătatea. În 1936 a început să tușească puternic. Medicii au diagnosticat tuberculoză avansată, boală agravată de corpul său uriaș care cerea prea mult de la plămâni și inimă. La începutul anului 1937, la doar 23 de ani, Gogea Mitu a murit la Craiova. A fost înmormântat în satul natal, dar mai târziu scheletul său impresionant a fost donat Muzeului de Științe Naturale din Craiova, unde se păstrează și astăzi ca o mărturie tăcută a celui mai înalt român din istorie.

În Mârșani, oamenii încă spun că „Gogea al nostru a bătut lumea cu pumnii și a dus Doljul pe umeri până la cer”. Puțini știu însă că în spatele zâmbetului timid al gigantului se ascundea un tânăr simplu care visa doar să se întoarcă acasă, la Jiu și la ai lui.

Advertisement