În satul Mârșani de lângă Jiu, județul Dolj, s-a născut în 1914 un băiat care avea să devină legendă: Gogu Ștefănescu, cunoscut lumii întregi drept Gogea Mitu. La 18 ani măsura deja 2,36 metri, iar la 21 de ani ajunsese la înălțimea fabuloasă de 2,42 metri, cu o greutate de peste 160 kg și pantofi de mărimea 58. Era cel mai înalt român din toate timpurile și unul dintre cei mai înalți oameni atestați vreodată în epoca modernă.

Presa din Franța, Germania, Italia și Statele Unite scria cu entuziasm despre „uriașul blând din România”. Dar Gogea nu a rămas doar o curiozitate de circ. În 1935 a intrat în lumea boxului profesionist, unde a creat panică. Cu o alonjă uriașă și o forță copleșitoare, a câștigat toate cele 7 meciuri oficiale prin knock-out în prima repriză, fără să fie atins măcar o dată serios de adversari. Impresarii îl prezentau ca „omul munte care distruge tot ce atinge”. Spectatorii plăteau dublu doar ca să-l vadă intrând pe ring, unde părea de două ori mai mare decât adversarii săi.

Din nefericire, gigantismul care îi dăduse acea statură incredibilă îi și distrugea sănătatea. În 1936 a început să tușească puternic. Medicii au diagnosticat tuberculoză avansată, boală agravată de corpul său uriaș care cerea prea mult de la plămâni și inimă. La începutul anului 1937, la doar 23 de ani, Gogea Mitu a murit la Craiova. A fost înmormântat în satul natal, dar mai târziu scheletul său impresionant a fost donat Muzeului de Științe Naturale din Craiova, unde se păstrează și astăzi ca o mărturie tăcută a celui mai înalt român din istorie.

În Mârșani, oamenii încă spun că „Gogea al nostru a bătut lumea cu pumnii și a dus Doljul pe umeri până la cer”. Puțini știu însă că în spatele zâmbetului timid al gigantului se ascundea un tânăr simplu care visa doar să se întoarcă acasă, la Jiu și la ai lui.

Advertisement

Arheologii marini francezi au dezvăluit recent o descoperire uluitoare în largul coastei Bretaniei: un zid submarin masiv, lung de aproximativ 120 de metri, datând din jurul anului 5.800-5.300 î.Hr. Aceasta este cea mai mare structură subacvatică din Franța preistorică, situată la nouă metri adâncime lângă insula Île de Sein.

Zidul, cu o lățime medie de 20 de metri și o înălțime de doi metri, cântărește aproximativ 3.300 de tone și este consolidat cu peste 60 de monoliți mari de granit, dispuși în două linii paralele. Experții cred că ar fi putut servi drept capcană pentru pești (cu monoliții susținând o plasă din crengi) sau ca dig de protecție împotriva creșterii nivelului mării la sfârșitul Epocii de Gheață.

Când a fost construit, zidul se afla pe țărm, între marcajele de maree înaltă și joasă. Astăzi, el este scufundat din cauza creșterii apelor, iar insula Île de Sein s-a redus dramatic ca dimensiune. Descoperirea, inițiată de geologul Yves Fouquet prin analiza hărților sonar în 2017 și confirmată prin scufundări între 2022 și 2024, include și alte structuri mai mici identificate recent.

Arheologul Yvan Pailler subliniază că această construcție impresionantă demonstrează o societate bine organizată, fie de vânători-culegători sedentari mezolitici, fie de primele comunități neolitice. Monoliții seamănă cu menhirele bretone mai târzii, sugerând o transmitere a cunoștințelor tehnice.

Advertisement

Cel mai intrigant aspect: cercetătorii cred că abandonarea bruscă a acestor structuri din cauza inundațiilor ar putea sta la baza legendelor bretone despre orașe scufundate, în special mitul orașului Ys, presupus a fi înghițit de ape în Golful Douarnenez, la doar câțiva kilometri distanță.

Ciocănitoarea cu spatele purpuriu (Chrysocolaptes lucidus, cunoscută și sub numele de ciocănitoare cu spatele stacojiu sau flacără mare) este o pasăre impresionantă din familia ciocănitorilor, răspândită în pădurile tropicale din India, Sri Lanka, Filipine, Indonezia și alte regiuni din Asia de Sud-Est. Cu o lungime de aproximativ 30-33 de centimetri, ea se numără printre cele mai mari și mai colorate specii de ciocănitori din zonă.

Masculul adult este deosebit de atrăgător: spatele, târtița și o mare parte din aripi sunt acoperite de un penaj roșu-purpuriu strălucitor, care contrastează frumos cu capul negru-crestat, gâtul alb și burta albicioasă cu dungi negre. Creasta erectă și ciocul puternic completează aspectul său regal. Femela are un colorit similar, dar cu mai puțin roșu intens pe spate și uneori cu creasta mai scurtă.

Aceste păsări preferă pădurile deschise, marginile de junglă, plantațiile și zonele cu copaci înalți, unde își petrec cea mai mare parte a timpului urcând pe trunchiuri și ciocănind ritmic pentru a scoate la iveală larve de insecte, termite și alți nevertebrati ascunși sub scoarță. Dieta lor include și fructe, nuci sau sevă, dar sunt în principal carnivore, jucând un rol important în controlul dăunătorilor forestieri.

Comportamentul lor este energic și zgomotos: sunetul ciocănitului puternic răsună departe, servind atât pentru hrană, cât și pentru comunicare teritorială. Perechile sapă cavități adânci în copaci morți sau vii pentru cuib, unde femela depune 2-3 ouă albe, incubate de ambii părinți.

Advertisement

Deși nu este considerată amenințată global, populațiile locale pot suferi din cauza defrișărilor. Ciocănitoarea cu spatele purpuriu rămâne o prezență vibrantă și vitală în ecosistemele tropicale, o adevărată podoabă a naturii care încântă observatorii cu acele culori aprinse și vitalitatea neobositului ciocănit.