Cartea „Fotografia de la Auschwitz” de Julie Tulba este una dintre acele lecturi care te marchează pentru totdeauna, care te obligă să privești în abisul istoriei fără să-ți mai poți întoarce privirea. Romanul pornește de la o premisă aparent simplă: o fotografie veche, descoperită întâmplător, care ascunde o poveste terifiantă din lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Însă din această imagine îngălbenită de timp, autoarea țese o narațiune densă, dureroasă și vie.
Personajul principal, Ana, o femeie în vârstă care trăiește retrasă într-un apartament modest din București, păstrează de decenii o fotografie pe care nimeni nu are voie să o vadă. Când nepoata ei, Mara, o descoperă din întâmplare, începe să dezlege firul unei povești pe care bunica ei a încercat întreaga viață să o îngroape. Ceea ce urmează este o dublă călătorie: în timp, în infernul Auschwitzului din anii 1944-1945, și în sufletul unei supraviețuitoare care a ales tăcerea ca formă de protecție.
Julie Tulba reușește un lucru rar: să vorbească despre Holocaust fără să cadă în capcana melodramei ieftine sau a detaliilor șocante gratuite. Durerea este prezentă în fiecare pagină, dar este o durere curată, aproape sfântă – aceea a celor care au trecut prin iad și au ales să trăiască mai departe, purtând în ei o rană care nu se va vindeca niciodată. Scenele din lagăr sunt scrise cu o precizie chirurgicală, dar fără cruzime voyeuristică; autoarea știe exact când să lase cititorul să respire și când să-l lovească direct în plex.
Cel mai puternic element al romanului este felul în care explorează memoria și uitarea. Fotografia devine un obiect sfânt și blestemat în același timp – singura dovadă concretă că Ana a existat cu adevărat în acel loc al morții, dar și singurul lucru care o mai leagă de coșmar. Relația dintre Ana și Mara, între generația care a trăit ororile și cea care le primește ca moștenire, este tratată cu o delicatețe extraordinară. Dialogurile sunt rare, dar fiecare cuvânt cântărește tone.
Stilul lui Julie Tulba este curat, fără ornamente inutile, dar încărcat de o poezie discretă care apare mai ales în descrierile naturii care supraviețuiește în jurul lagărului – firele de iarbă care cresc printre șinele de tren, cerul care rămâne albastru indiferent ce se întâmplă dedesubt. Este o carte care te face să plângi în tăcere, nu cu suspine zgomotoase, ci cu lacrimi care vin din locuri pe care nu știai că le ai.
„Fotografia de la Auschwitz” nu este o carte ușor de citit. Te va urmări mult timp după ce o vei închide. Dar este o carte necesară. Într-o lume care pare să uite tot mai repede, Julie Tulba ne amintește că există povești care trebuie spuse iar și iar, până când ultimul supraviețuitor va pleca dintre noi. Și chiar și atunci, fotografiile vor rămâne să vorbească în locul lor.
O capodoperă a literaturii române contemporane despre memorie, vină și supraviețuire. Citită cu inima strânsă, păstrată în suflet pentru totdeauna.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.