În noiembrie 1992, Annette Herfkens, o bancheră olandeză de 31 de ani, plină de viață și ambiție, a urcat la bordul unui avion al companiei Vietnam Airlines, alături de logodnicul ei, Willem – bărbatul pe care îl iubise cu pasiune timp de treisprezece ani. Erau în drum spre o vacanță romantică, după luni întregi de despărțire din cauza lucrului în țări diferite. Zborul scurt, de la Ho Chi Minh spre stațiunea Nha Trang, părea o binecuvântare bine-meritată.

Dar soarta a avut alte planuri. Avionul Yak-40, un aparat sovietic vechi, a întâmpinat vreme rea și s-a prăbușit violent într-un munte împădurit, în inima junglei vietnameze. Impactul a fost devastator: toți cei 30 de pasageri și membri ai echipajului au murit pe loc sau în orele următoare, inclusiv Willem, dragostea vieții ei. Annette s-a trezit prinsă în epavă, cu corpul sfâșiat de răni grave – fracturi multiple la șold și picioare, maxilarul rupt, un plămân găurit și cangrenă care amenința să-i ia viața.

Imobilizată, înconjurată de trupuri neînsuflețite, fără mâncare sau apă curentă, Annette a trebuit să înfrunte singurătatea absolută și durerea cumplită timp de opt zile întregi – 192 de ore de coșmar. A supraviețuit doar cu apă de ploaie colectată în frunze și cu o voință de fier, refuzând să se lase pradă disperării. A acceptat pierderea lui Willem, a meditat la viață și moarte, și a găsit în ea o forță nebănuită. Când un polițist vietnamez a descoperit-o în sfârșit, crezând inițial că este un spirit, Annette era încă în viață – singura supraviețuitoare a tragediei.

După salvare, drumul ei nu a fost ușor: spitalizare lungă, recuperare dureroasă, apoi o viață nouă în America, cu o căsătorie, copii (unul diagnosticat cu autism) și alte încercări grele. Dar lecțiile din junglă au transformat-o: a învățat să accepte pierderile, să trăiască în prezent și să găsească frumusețe în suferință. Astăzi, Annette vorbește lumii despre reziliență, transformând trauma într-o sursă de inspirație. Povestea ei ne amintește că, chiar în cele mai întunecate momente, spiritul uman poate învinge imposibilul.

Advertisement

În adâncul pădurilor tropicale umede din Malaezia peninsulară, Sumatra, Borneo și câteva insule mai mici ale arhipelagului indonezian trăiește una dintre cele mai spectaculoase păsări asiatice: broadbillul verde (Calyptomena viridis).

Masculul adult este practic o pată de culoare verde-smarald strălucitor din creștet până în vârful cozii, cu o mică pată neagră sub ochi și o zonă albastru-verzuie discretă pe aripi. Cea mai ciudată trăsătură a sa este ciocul lat, turtit și foarte puternic, complet ascuns sub un moț de pene verzi dese, ceea ce îi dă capului un aspect rotunjit și aproape comic. Femela este ceva mai palidă, cu verdele mai deschis pe burta și piept, dar păstrează aceeași formă neobișnuită a ciocului.

Această pasăre de mărimea unui graur (aproximativ 17–21 cm lungime, inclusiv coada scurtă) duce o viață discretă în coronamentul înalt al pădurii, unde penajul ei o face aproape invizibilă printre frunze. Este o specie frugivoară aproape exclusivă: se hrănește mai ales cu smochine sălbatice și alte fructe moi, pe care le înghite întregi și apoi regurgitează sâmburii. Din când în când completează meniul cu insecte mari, pe care le prinde în zburând lent printre ramuri.

Cuibul este o construcție impresionantă: o pungă alungită, țesută din frunze verzi, mușchi, licheni și fire de păianjen, atârnată de vârful unei crengi subțiri la 3–15 metri înălțime. Intrarea este laterală și prevăzută cu un „prag” caracteristic, astfel încât cuibul să semene cu o grămadă accidentală de frunze moarte – camuflaj perfect împotriva prădătorilor. Femela depune de obicei 2–3 ouă crem-deschis și le clocește singură, în timp ce masculul păzește teritoriul și aduce hrană.

Advertisement

Deși nu este considerată specie amenințată la nivel global, broadbillul verde suferă din cauza defrișărilor masive ale pădurilor tropicale primare din arealul său. Populațiile izolate din zonele intens defrișate sunt în scădere rapidă, iar dispariția smochinilor sălbatici (principala sursă de hrană) reprezintă o amenințare suplimentară.

Când stă nemișcată pe o creangă, cu ciocul ascuns și penajul perfect contopit cu frunzișul, această pasăre pare mai degrabă o creație a imaginației decât o ființă reală – un adevărat „spirit al pădurii”.

În noaptea de 5 spre 6 iunie 1944, cerul de deasupra Normandiei era brăzdat de sute de avioane și de mii de parașute albe care coborau în întuneric. Mii de parașutiști americani din Diviziile 101 și 82 Aeropurtate fuseseră lansați cu misiunea de a cuceri poduri, de a distruge poziții germane și de a bloca drumurile spre plajele de debarcare. Vântul puternic, focul antiaerian și ceața au transformat acea noapte într-un coșmar: mulți parașutiști au fost purtați kilometri întregi departe de zonele prestabilite.

Unul dintre ei a fost caporalul John Marvin Steele, din compania F a Regimentului 505 Parașutiști, Divizia 82. Lansat deasupra localității Sainte-Mère-Église – primul oraș francez care trebuia eliberat –, Steele a văzut cu groază cum parașuta lui se îndrepta direct spre centrul localității aflată în flăcări. Un incendiu violent, declanșat accidental de focurile trase de germani asupra parașutiștilor, lumina piața ca ziua. În acel moment, Sainte-Mère-Église era apărată de un batalion german bine înarmat, iar parașutiștii care aterizau în piață erau împușcați înainte să atingă pământul.

Parașuta lui Steele s-a agățat exact de colțul turlei bisericii gotice din inima orașului, la aproape 40 de metri înălțime. Cordonul de eliberare rapidă fusese rupt, iar un glonț german îi străpunsese deja piciorul. Neputincios să se elibereze, Steele a rămas suspendat acolo, legănându-se ușor în bătaia vântului, cu casca înclinată peste ochi. Sub el, în piață, camarazii săi erau măcelăriți: unii erau trași în jos de parașute și împușcați în aer, alții cădeau direct în flăcări. Zgomotul era asurzitor – explozii, rafale de mitralieră, strigăte în germană și engleză, urlete de durere.

Timp de peste două ore, John Steele a stat nemișcat, prefăcându-se mort. A văzut cum un camarad ateriza lângă el pe acoperișul bisericii și era imediat împușcat. A auzit cum clopotul bisericii bătea ora, acoperind pentru o clipă vacarmul luptei. A simțit sângele curgându-i din rană pe cizmă. A închis ochii și a așteptat, știind că orice mișcare l-ar fi trădat. În tot acest timp, a fost spectatorul involuntar al uneia dintre cele mai dramatice bătălii din Ziua Z.

Advertisement

În cele din urmă, doi soldați germani l-au observat pe „mortul” atârnat de turlă. L-au coborât cu o scară, l-au dezarmat și l-au luat prizonier. Steele a fost dus într-o casă folosită drept post de prim-ajutor. Dar soarta i-a surâs din nou: în zorii zilei de 6 iunie, când parașutiștii americani au contraatacat și au cucerit definitiv Sainte-Mère-Église, un grup de soldați a intrat în clădire și l-a eliberat. Rănit, dar viu, Steele s-a alăturat imediat luptei și a participat la consolidarea pozițiilor.

Povestea lui a devenit legendă. Localnicii au păstrat cu sfințenie amintirea acelui american care a privit moartea de sus și a supraviețuit prin sânge rece. În 1944, biserica avea o gaură în turlă făcută de parașuta lui; astăzi, pe același loc atârnă un manechin cu parașută și cască, exact în poziția în care a fost John Steele. În fiecare an, la comemorările din 6 iunie, mii de oameni ridică privirea spre turla bisericii din Sainte-Mère-Église și își amintesc de caporalul care a stat două ore deasupra iadului… și a trăit să povestească.