Când am început să citesc „E cineva la tine acasă”, mă așteptam la un roman de groază clasic pentru adolescenți, dar Stephanie Perkins a reușit să mă surprindă plăcut. Cartea îmbină perfect elementele unui slasher vechi de tip anii ’90 (măști, cuțite, crime inventive) cu sensibilitatea și umană a literaturii young adult moderne.

Acțiunea se petrece în orășelul american Osborne, unde liceenii sunt uciși unul câte unul, într-un mod cât se poate de teatral și sângeros. Victimele sunt mereu „vedete” ale școlii, iar criminalul lasă lângă trupuri câte un obiect personal care sugerează că ucide din răzbunare pentru comportamentul lor arogant sau crud. În mijlocul acestui coșmar o avem pe Makani Young, o fată havaiana mutată recent la bunica ei, care încearcă să-și ascundă un trecut dureros. Alături de ea apar Ollie, băiatul ciudat cu păr roz și reputație proastă, și prietenii lor apropiați – Darby și Alex.

Ceea ce face cartea să iasă în evidență nu este doar ritmul alert și crimele șocante (deși sunt descrise cu o cruzime delicioasă), ci felul în care autoarea construiește personajele. Makani nu este eroina perfectă, are traume reale, face greșeli și se teme în mod autentic. Relația ei cu Ollie crește lent, natural, fără să cadă în clișeele iubirilor instantanee. Chimia dintre ei este palpabilă, iar momentele romantice apar exact când ai mai nevoie de o gură de aer între scenele de panică.

Stephanie Perkins, cunoscută până acum pentru romanele ei romantice dulci-amărui, demonstrează că se descurcă de minune și în zona groazei. Umorul negru, dialogurile vii și felul în care descrie frica adolescentină sunt perfecte. Da, sunt multe momente sângeroase și previzibile (genul slasher are regulile lui), dar execuția este atât de bine făcută încât nu deranjează deloc.

Advertisement

Singurul lucru care m-a cam scos din atmosferă a fost finalul ușor grăbit și explicația criminalului, care mi s-a părut puțin forțată. Totuși, până acolo cartea curge atât de bine încât iert cu drag acest mic defect.

„E cineva la tine acasă” este genul de roman pe care îl citești noaptea, cu lumina aprinsă, și apoi verifici de două ori dacă ai încuiat ușa. Perfect pentru cei care vor un thriller rapid, cu adolescenți credibili, sânge cât cuprinde și o poveste de dragoste care nu strică atmosfera, ci o completează. Recomand cu căldură tuturor iubitorilor de groază care nu se sperie de câteva scene tari și vor să vadă cum arată un slasher scris în 2025.

Când am deschis „Mâna lui Dante”, nu mă așteptam să fiu aruncat atât de brutal într-un infern modern. Nick Tosches, cunoscut mai ales pentru biografiile sale muzicale și pentru stilul său dur, aproape cinematografic, reușește aici ceva rar: transformă un subiect aparent erudit – un manuscris pierdut al Divinei Comedii – într-un thriller violent, senzual și profund tulburător.

Cartea alternează două planuri narative. Pe de o parte, îl avem pe Nick, un tip din lumea subterană a colecționarilor de cărți rare, cinic, băutor, dependent de femei și de adrenalină, care primește o ofertă imposibil de refuzat: să autentifice și să aducă în America manuscrisul original al lui Dante, scris chiar de mâna Poetului. Pe de altă parte, Tosches ne duce în Florența secolului al XIV-lea, în mintea lui Dante însuși – un Dante obsedat, ros de ură, de dorință trupească și de viziuni demonice. Cele două linii temporale nu sunt doar paralele; ele se ating, se contaminează, până când granița dintre ele dispare cu desăvârșire.

Stilul este pură forță. Tosches scrie cu o violență verbală care te lovește în plex: fraze lungi, răsucite, încărcate de imagini grotești și de o poezie stranie, aproape blestemată. Unele pasaje sunt atât de dense încât trebuie citite de două ori, dar răsplata e uriașă. Sexul, moartea, lăcomia, frica de iad – toate sunt aici, fără perdea, fără scuze. Autorul nu vrea să-ți placă, vrea să te murdărească și să te lase cu un gust ciudat de vinovăție plăcută.

Personajul principal, Nick, este un anti-erou perfect: inteligent, corupt, auto-distructiv. Îl urăști, îl înțelegi, îl invidiezi. În jurul lui gravitează mafioți ruși, asasini plătiți, femei fatale și colecționari nebuni – toți convinși că acel manuscris nu e doar o carte, ci o poartă. Spre ce? Spre infern, desigur. Sau poate spre ceva și mai rău.

Advertisement

„Mana lui Dante” nu e o carte ușoară. E murdară, excesivă, uneori aproape insuportabilă. Dar tocmai de aceea rămâne în tine mult timp după ce ai terminat-o. Tosches nu face literatură „frumoasă”; face literatură care mușcă, care lasă urme. Dacă îți plac autorii care nu se tem să coboare în groapă împreună cu personajele lor – gen Ellroy, Céline sau chiar un Burroughs mai puțin experimental – atunci această carte te va devora.

Și tu o vei lăsa să o facă.

În Londra cețoasă a anilor 1830, un băiat chinez fără nume, supraviețuitor al holerei care-i răpise mama în Canton, este luat de un profesor englez excentric, profesorul Lovell. Acesta îl botează Robin Swift și îl crește într-o casă plină de cărți, doar cu un scop: să-l pregătească pentru admiterea la Institutul Regal de Traductologie al Universității Oxford, cunoscut mai bine sub numele său adevărat – Babel.

Babel nu este o facultate obișnuită. În turnul său octogonal de piatră, cărturarii gravori bare de argint cu perechi de cuvinte din limbi diferite. Diferența de sens dintre un termen latin și echivalentul său chinezesc, dintre un cuvânt sanscrit și corespondentul său englezesc, se transformă, prin magie, în putere concretă: navele britanice merg mai repede, fabricile produc mai mult, soldații împușcă mai departe. Imperiul Britanic domnește asupra lumii pentru că domnește asupra sensurilor.

Robin ajunge la Oxford în același an cu alți trei tineri din coloniile îndepărtate: Ramy, un indian musulman din Calcutta, plin de farmec și de furie ascunsă; Victoire, o haitiană orfană, cu pielea neagră și mintea ascuțită ca o lamă; și Letty, singura englezoaică albă dintre ei, fiică de amiral, convinsă că loialitatea față de imperiu este singura virtute posibilă. Împreună formează cohorta anului 1837, cei mai străluciți studenți pe care i-a văzut Babelul vreodată.

Ani de zile, cei patru trăiesc într-o lume de privilegii amețitoare: biblioteci nesfârșite, profesori celebri, ceaiuri în grădini și baluri mascate. Dar cu fiecare bară de argint pe care o gravează, Robin simte cum își vinde sufletul. Cuvântul chinezesc pentru „liber” asociat cu cel englezesc pentru „free” face ca lanțurile sclavilor să devină mai ușoare – dar nu îi eliberează. Cuvântul cantonez pentru „casă” alăturat de „home” face ca navele să navigheze mai repede spre Războaiele Opiului, ca să forțeze China să accepte otrava britanică.

Advertisement

Treptat, Robin descoperă existența Societății Hermes, o organizație secretă care sabotează munca Babelului, furând bare de argint și încercând să oprească fluxul de magie spre imperiu. Când fratele său vitreg, Griffin, membru al Hermesului, îl contactează, Robin este forțat să aleagă: să rămână slujitorul credincios al instituției care l-a salvat din sărăcie sau să devină trădător al singurei patrii pe care a cunoscut-o.

În timp ce Marea Britanie se pregătește să declanșeze al Doilea Război al Opiului, tensiunea dintre cei patru prieteni devine insuportabilă. Letty consideră orice critică la adresa imperiului o trădare personală. Ramy și Victoire vor să lupte, dar nu știu cum. Robin înțelege, cu o claritate dureroasă, că Babelul nu poate fi reformat – el există doar pentru a servi jafului colonial. Singura cale de a opri imperiul este să lovești în inima lui: să distrugi Turnul, chiar dacă asta înseamnă să declanșezi un război civil în inima Angliei și să pierzi totul.

În noaptea atacului final, Oxfordul arde. Barele de argint explodează ca niște stele căzătoare. Studenții se împușcă între ei pe scările bibliotecii Bodleiană. Robin, cu mâinile pline de sânge și cu inima sfâșiată, înțelege că violența nu este doar necesară – este singurul limbaj pe care imperiul îl înțelege cu adevărat.

„Babel sau necesitatea violenței” este un roman furios și strălucitor despre cum limba poate fi cea mai puternică armă a asupritorului, dar și singura cale prin care asupriții se pot elibera. O poveste despre prietenie trădată, despre identitate sfâșiată între două lumi și despre momentul în care un intelectual decide că a traduce înseamnă a trăda – iar a trăda înseamnă, uneori, singura cale de a rămâne uman.

Advertisement