Claude Oscar Monet s-a născut la 14 noiembrie 1840 în Paris, dar copilăria și-a petrecut-o la Le Havre, pe coasta normandă, unde marea și cerul schimbător i-au trezit pentru totdeauna dragostea de lumină. Tatăl său, negustor prosper, dorea ca fiul să-i urmeze în comerț, însă tânărul Claude desena caricaturi pe care le vindea marinarilor și trecătorilor. La 15 ani era deja cunoscut în oraș ca un caricaturist priceput.
Totul s-a schimbat când l-a întâlnit pe Eugène Boudin, pictor care lucra în aer liber. Boudin l-a convins să iasă din atelier și să picteze natura așa cum o vede cu adevărat, cu lumina ei vie și schimbătoare. „Nu picta ce știi că este acolo, pictează ce vezi”, îi spunea maestrul. Aceste cuvinte aveau să devină crezul întregii sale vieți.
În 1859 pleacă la Paris. Refuză să urmeze cursurile Școlii de Belle-Arte și intră în atelierul lui Charles Gleyre, unde îi cunoaște pe viitorii săi prieteni și tovarăși de luptă: Pierre-Auguste Renoir, Alfred Sisley și Frédéric Bazille. Împreună încep să picteze în pădurea Fontainebleau și pe malul Senei, sfidând regulile rigide ale picturii academice.
Primul mare scandal îl provoacă în 1866 cu tabloul „Camille” sau „Femeia în rochie verde”, portretul viitoarei sale soții, Camille Doncieux. Pictura este acceptată la Salonul oficial și primește laude, dar succesul durează puțin. Anii următori sunt grei: sărăcie, refuzuri repetate la Salon, moartea prematură a tatălui care îi tăiase orice sprijin financiar.
Războiul franco-prusac din 1870 îl alungă în Olanda și apoi în Anglia. La Londra descoperă operele lui Turner, a cărui lumină dizolvată în ceață îl va influența profund. Întoarsă în Franța, se stabilește la Argenteuil, pe Sena. Aici, împreună cu Renoir, Sisley și Manet, pun bazele mișcării care va fi numită mai târziu impresionism.
În 1874 are loc prima expoziție a grupului la fotograful Nadar din Paris. Criticul Louis Leroy, batjocorind tabloul lui Monet „Impresie, răsărit de soare”, folosește cuvântul „impresioniști” ca insultă. Numele rămâne și devine steagul sub care va triumfa o întreagă revoluție artistică.
Camille îi dăruiește doi fii, Jean și Michel, dar sănătatea ei se degradează rapid. Moare în 1879, la doar 32 de ani. Monet o pictează pe patul de moarte – una dintre cele mai sfâșietoare mărturii ale dragostei sale.
În 1883 descoperă Giverny, un sat la 80 km de Paris. Cumpără o casă cu grădină și, cu timpul, o transformă într-un paradis de flori și apă. Aici va picta cele mai cunoscute serii ale sale: nuferi, podul japonez, grădina în toate anotimpurile și la toate orele zilei. Pentru el, un tablou nu era niciodată terminat – era doar o clipă de lumină prinsă pe pânză.
După 1890 începe să lucreze în serie: aceleași subiecte pictate în condiții diferite de lumină și atmosferă – grămezi de fân, catedrala din Rouen, plopii de pe Epte. Criticii care altădată râdeau încep să înțeleagă. În 1891 are prima expoziție personală de succes. Banii vin în sfârșit.
Se recăsătorește cu Alice Hoschedé, văduva unui prieten care îi crescuse copiii în anii grei. Împreună formează o familie numeroasă și fericită la Giverny. Dar nenorocirile nu se opresc: în 1911 moare Alice, iar în 1912 află că suferă de cataractă dublă. Vederea îi scade dramatic. Culorile devin mai închise, tușele mai groase, mai dramatice. Refuză operația mult timp, de teamă să nu-și piardă percepția culorilor. Abia în 1923 acceptă intervenția, dar vederea nu-și mai revine complet.
Chiar și aproape orb, continuă să picteze marile panouri cu nuferi destinate Muzeului Orangerie. „Vreau să pictez aerul în care se află podul, casa, râul”, spunea. În ultimii ani lucra cu o furie disperată, ștergând și recompunând pânzele până când asistenții aproape că îl opreau cu forța.
La 5 decembrie 1926, la 86 de ani, Claude Monet moare la Giverny, înconjurat de familie și de grădină. Lângă patul său atârna ultimul tablou la care lucrase – un colț de iaz cu nuferi, pictat în roșu aprins și violet, culorile pe care le vedea în mintea sa când ochii nu-l mai ajutau.
A lăsat în urmă peste două mii de tablouri și o lume transformată: a învățat omenirea să vadă lumina care se schimbă în fiecare clipă și să o iubească așa cum era – efemeră, vie, imposibil de prins pentru totdeauna. Dar el a încercat. Și aproape că a reușit.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
