În 1972, un om de știință francez a coborât în adâncurile Pământului… pentru a testa limitele minții umane. Se numea Michel Siffre, geolog și speolog pasionat, obsedat de o singură idee: Este timpul ceva exterior pe care îl trăim… sau ceva ce creăm în mintea noastră?

La 33 de ani, Siffre a decis să-și pună viața în joc pentru știință. Pe 14 februarie 1972, a intrat în Midnight Cave, o peșteră din Texas, SUA, la 130 de metri sub pământ. Acolo, în întuneric absolut, cu o temperatură constantă de 21°C și umiditate apăsătoare, și-a instalat un cort primitiv: un pat, o masă, un scaun și echipamente pentru măsurători – electrozi pe piept și cap care înregistrau ritmul cardiac, activitatea cerebrală și musculară.

Fără ceas, fără soare, fără contact uman real – putea suna echipa de la suprafață doar când se trezea sau mânca, dar ei nu aveau voie să-i dea nicio indicație despre timp. Mânca mâncare congelată, bea apă din rezerve și efectua teste zilnice: măsurători de tensiune, exerciții pe bicicletă staționară, teste de memorie și chiar țintă cu un pistol cu bile.

Siffre credea că, lipsit de “zeitgebers” (indicii externe precum lumina zilei), corpul uman ar adopta un ciclu natural de 48 de ore – nu 24, cum ne dictează societatea. Și avea dreptate. Treptat, ritmul său biologic s-a rupt de realitate: dormea 10-12 ore, apoi rămânea treaz 30-36 de ore, percepând totul ca pe o zi normală de 24 de ore. Când număra secundele în minte (de la 1 la 120), îi lua de două ori mai mult timp decât în mod normal – creierul său încetinise percepția timpului!

Advertisement

Izolarea l-a afectat profund: a devenit depresiv, paranoid (credea că echipa de sus îl sabotează), și-a pierdut memoria pe termen scurt, vederea s-a deteriorat, iar singurătatea l-a împins spre gânduri de sinucidere. Șoarecii din peșteră au devenit “prieteni” – a încercat să îmblânzească unul timp de zile întregi. Când a ieșit la suprafață pe 5 septembrie 1972, după exact 205 zile (aproape 7 luni), credea că trecuseră doar 5 luni. Avea barbă lungă, pielea palidă și era epuizat fizic și mental – recuperarea a durat ani.

Experimentul său din Midnight Cave (și cel anterior din 1962, de 63 de zile în Alpi) a fondat practic cronobiologia umană, arătând că avem un “ceas intern” independent de Soare – util pentru astronauți NASA sau pentru înțelegerea tulburărilor de somn. Siffre a dovedit că timpul nu e doar o convenție externă: îl construim în creier, iar fără ancoră, mintea se pierde în propriul haos.

Michel Siffre a murit în 2024, la 85 de ani, dar moștenirea sa ne bântuie: într-o lume plină de ceasuri și notificări, oare cât de mult ne-am deconectat de ritmul nostru adevărat?

Advertisement

Supa de dovleac este o călătorie gustativă plină de arome și prospețime. Descoperă gustul mângâietor al toamnei și bucură-te de un bol plin cu savoare!

Ingrediente

• 1 dovleac mic sau jumătate dintr-un dovleac mare, curățat și tăiat în cuburi
• 1 ceapă medie, tocată mărunt
• 1 cartof mediu, tăiat în cuburi
• 2 căței de usturoi, mărunțiți
• 2 linguri de unt sau ulei de măsline
• 4 căni de supă de legume
• 1/2 cană de smântână lichidă (opțional)
• sare
• piper

Mod de preparare

1. Într-o oală mare, la foc mediu, călim ceapa și usturoiul în uleiul de măsline sau unt, până când devin moi și translucide.
2. Adăugăm cuburile de dovleac și cartof, și continuăm să gătim timp de câteva minute, amestecând frecvent.
3. Turnăm supa de legume peste dovleac și aducem la punctul de fierbere. Reducem apoi focul la intensitate medie și lăsăm să fiarbă până când dovleacul este complet moale și ușor de zdrobit cu o furculiță (aproximativ 20-25 de minute).
4. Pentru o consistență mai fină, folosim un mixer vertical pentru a pasa supa până când obținem o textură cremoasă și omogenă.
5. Adăugăm smântâna lichidă și amestecăm bine, gătind în continuare supa la foc mic, timp de încă 5 minute.
6. Condimentăm cu sare și piper, după gust.
7. Servim supa cremă de dovleac caldă. O putem decora cu puțină smântână lichidă, semințe de dovleac prăjite sau ierburi proaspete, cum ar fi pătrunjel sau cimbru.

Ciocârlia roșie, cunoscută și sub numele științific Loxia curvirostra, este o pasăre mică și viguroasă din familia cintezelor, remarcabilă prin ciocul său încrucișat, o adaptare ingenioasă care îi permite să extragă semințele din conurile de brad, molid sau pin. Această trăsătură unică face din ea un specialist al pădurilor de conifere, unde își petrece cea mai mare parte a vieții.

Masculii adulți impresionează prin penajul roșu aprins, uneori portocaliu, în timp ce femelele au nuanțe de galben-verzui sau gri-oliv, oferind un camuflaj perfect printre ramuri. Juvenilii sunt striati, cu un aspect mai modest până la maturitate. Dimensiunile reduse – aproximativ 16-17 centimetri lungime și o anvergură a aripilor de 27-31 de centimetri – nu împiedică agilitatea lor în zbor, adesea în stoluri zgomotoase.

Nomadă prin excelență, ciocârlia roșie migrează în funcție de abundența conurilor, putând apărea brusc în zone noi când hrana devine rară în habitatul obișnuit. Această mobilitate o face imprevizibilă, dar și rezilientă în fața schimbărilor de mediu. Cântecul său este un amestec de ciripituri metalice și triluri scurte, auzit mai ales în perioadele de cuibărit, care pot avea loc chiar și iarna, dacă hrana este suficientă.

Cuibul, construit din crenguțe, mușchi și licheni, este amplasat sus în copaci, ferit de prădători. Femela depune 3-5 ouă albăstrui-pătate, iar puii eclozează după circa două săptămâni, fiind hrăniți cu semințe regurgitate. Adaptabilitatea și ciocul specializat o transformă într-un simbol al supraviețuirii inteligente în ecosisteme dure.

Advertisement

Prezentă în pădurile boreale din Europa, Asia și America de Nord, ciocârlia roșie rămâne o apariție fascinantă pentru observatorii de păsări, amintindu-ne cât de ingenioase pot fi creațiile naturii.