România se confruntă cu o criză profundă în educație, fiind pe primul loc în Uniunea Europeană la rata abandonului școlar prematur. Cu un procent de 16,8 la sută în 2024, țara noastră depășește cu mult media europeană de 9,4 la sută, lăsând mii de tineri fără șanse reale de integrare socială și profesională. Această realitate alarmantă, evidențiată de datele recente, dezvăluie o stagnare cronică: de zece ani, fenomenul rămâne aproape neschimbat, de la 17 la sută în 2013 la nivelul actual, în timp ce alte state, precum Spania, au redus drastic ratele prin investiții țintite.
Cauzele sunt complexe și interconectate. Sărăcia extremă afectează în special familiile din zonele rurale și regiuni defavorizate, precum Sud-Estul, Sud-Muntenia și Centrul, unde rata ajunge la 26 la sută – de trei ori mai mare decât media europeană. Mulți elevi renunță la școală pentru a contribui la veniturile familiei, lucrând în agricultură sau servicii informale, fără protecție socială. Lipsa infrastructurii școlare agravează situația: distanțe mari până la unități de învățământ, lipsa transportului gratuit și absența profesorilor calificați fac educația un lux inaccesibil. În mediul rural, peste 400.000 de copii cu vârste între 7 și 17 ani rămân în afara sistemului, iar 26.000 de elevi abandonează anual, conform estimărilor recente. Pandemia a accentuat decalajul, dar lipsa politicilor coerente menține problema vie.
Abandonul școlar nu este doar o pierdere individuală, ci o bombă cu ceas pentru societate. Tinerii care părăsesc timpuriu băncile școlii se confruntă cu șomaj cronic și sărăcie în muncă: peste jumătate dintre ei nu lucrează formal și nici nu caută oportunități, perpetuând un ciclu vicios de excluziune socială. România înregistrează cel mai ridicat risc de sărăcie sau excluziune, cu 34,5 la sută din populație afectată, iar educația scăzută reduce șansele de angajare la sub 44 la sută pentru tinerii cu studii minime. Fără diplome, aceștia devin vulnerabili la exploatare, trafic de persoane sau emigrație haotică, slăbind țesătura economică a țării.
Totuși, există speranță în soluții concrete. Programe precum cele din Timișoara, care oferă cluburi de robotică, ateliere de teatru și transport școlar gratuit, au demonstrat că implicarea comunitară poate reduce abandonul cu zeci de procente. Statul trebuie să prioritizeze finanțarea educației timpurii – unde rata de cuprindere este de doar 75,7 la sută, față de 94,6 la sută în UE – și să introducă monitorizare strictă pentru elevii la risc. Burse condiționate, școli profesionale adaptate pieței muncii și campanii de conștientizare parentală pot transforma această criză într-o oportunitate de reformă. Anul școlar 2025-2026, care începe sub semnul tensiunilor, oferă un moment decisiv: România poate alege să investească în viitorul său sau să accepte o generație pierdută. Viitorul arată exact cum arată educația noastră – este timpul să acționăm acum.
