Danya Kukafka revine cu un roman care răstoarnă convențiile genului thriller, transformând un clișeu al crimei în serie – ucigașul carismatic așteptând injecția letală – într-o meditație profundă asupra femeilor care supraviețuiesc violenței și asupra modului în care societatea mitologizează monștrii. „Execuția” (titlul original: Notes on an Execution, 2021) nu este o poveste despre un criminal genial, ci despre golul lăsat în urmă de crima sa, văzut prin lentila empatiei radicale și a suspansului subtil. Publicat recent în română de Editura Trei (2024), cartea a câștigat un loc solid în topurile internaționale, cu o medie de 4.1/5 pe Goodreads (peste 100.000 de ratinguri), fiind lăudată pentru originalitate, dar criticată uneori pentru ritmul lent.

La 12 ore înainte de execuție, Ansel Packer, un ucigaș în serie aparent banal, privește retrospectiv o viață marcată de absența emoțiilor profunde. Kukafka nu-i oferă cititorului acces la mintea sa în mod tradițional; în schimb, narativul se fragmentează în perspective feminine – mama sa, Lavender, o femeie marcată de alegeri disperate și resentimente; sora vitregă, Hazel, prinsă în vârtejul familiei toxice; și detectiva Saffy, o polițistă obsedată de caz, al cărei trecut se împletește tragic cu crima. Aceste voci nu sunt simple figuri secundare: ele preiau controlul poveștii, dezvăluind nu doar crimele, ci și traumele intergeneraționale, obsesia culturală pentru true crime și limitele justiției penale. Fără spoilere, pot spune că romanul explorează ce înseamnă să fie „invizibilă” în umbra violenței masculine, culminând cu un epilog imaginar care dă glas victimelor uitate.

Stilul Kukafkăi este hipnotic: propoziții lungi, dense, cu un ritm care imită fluxul conștiinței, alternând cu capitole scurte, claustrofobice, care sporesc tensiunea. Temele – empatia față de infractori vs. compasiunea pentru supraviețuitori, critica la adresa serialelor ca Dexter sau documentarelor care glorifică ucigașii – sunt țesute organic, fără predici moralizatoare. E o carte care te face să te simți inconfortabil, forțându-te să pui întrebări: De ce ne fascinează psihicul violent al unui bărbat, dar ignorăm reziliența femeilor afectate? Criticii de la The New York Times și Rolling Stone au salutat această deconstrucție feministă, numind-o „wrenchingly original” și „spellbinding”, în timp ce unii cititori (cum ar fi cei de pe Kirkus Reviews) regretă că promisiunea inițială nu se susține pe toată durata, ritmul devenind prea contemplativ.

Dacă ești fan al lui Gillian Flynn sau Megan Abbott, „Execuția” îți va oferi un thriller literar care transcende genul, rămânând cu tine mult după ultimă pagină. Nota mea: 4.5/5 – o lectură tulburătoare, esențială pentru oricine vrea să înțeleagă dincolo de spectacolul crimei.

Advertisement

„Parade”, cel mai recent roman al lui Rachel Cusk, apărut în 2024 și distins cu prestigiosul Goldsmiths Prize, reprezintă o culme a experimentului literar pe care autoarea îl duce la extrem de la celebra trilogie Outline. Împărțită în patru secțiuni – „The Stuntman”, „The Midwife”, „The Diver” și „The Spy” – cartea renunță aproape complet la intrigă clasică, personaje bine conturate sau cronologie liniară, propunând în schimb un mozaic de reflecții fragmentate, vignete și meditații filozofice despre natură artei și a existenței umane.

Protagoniștii sunt artiști enigmatici, toți denumiți simplu G – o alegere deliberată care îi face să plutească între identități fluide, schimbând genul, mediul artistic și contextul. Un G pictează lumea cu susul în jos, transformându-și soția într-un portret grotesc și urât, dar de succes comercial. Altul, inspirat de figuri reale precum Louise Bourgeois, explorează traume materne prin sculpturi gigantice. Naratoarea, o voce detașată care seamănă izbitor cu însăși Cusk (locuind în Paris, vizitând expoziții anonime), observă aceste vieți ca un spion invizibil, atacată brusc pe stradă sau contemplând moartea unei mame într-un colectiv „noi” care diluează individul.

Cusk nu povestește – ea disecă. Temele centrale gravitează în jurul observației ca act de violență, ștergerii feminității în artă și societate, libertății artistice versus constrângerile domestice, și iluziei caracterului ca o construcție artificială. Artiștii sunt cascadori ai realității, moașe ale haosului sau scafandri în adâncurile psihicului, iar lumea apare răsturnată: maternitatea devine opresiune transmisă generațional, succesul artistic – o paradă a egourilor solipsiste, iar moartea – o eliberare ambiguă.

Proza lui Cusk este diamantină: rece, precisă, lipsită de sentimentalism, cu fraze care taie ca un bisturiu. Cititorul este provocat constant – nu i se oferă rezolvare, ci adâncire a confuziei, o „paradă” a ideilor unde genul, morala și identitatea defilează inversate. Pentru fanii trilogiei Outline sau ai lui Second Place, aceasta este o extensie naturală, mai radicală și mai abstractă. Pentru alții, poate părea alienantă, prețioasă sau chiar enervantă – un anti-roman care cere răbdare și implicare intelectuală.

Advertisement

„Parade” nu e pentru oricine: e o experiență cerebrală, uneori glacială, care răstoarnă romanul cu susul în jos, forțându-ne să privim lumea prin lentila artiștilor invizibili. Dacă apreciezi ficțiunea care chestionează însăși esența povestirii, Cusk livrează o capodoperă tulburătoare. Dacă încerci să cauți emoție caldă sau acțiune, s-ar putea să te simți exclus din paradă. O lectură esențială pentru 2024, care confirmă statutul lui Rachel Cusk ca una dintre cele mai inovatoare voci contemporane!

„De veghe în lanul de secară” (titlul original: The Catcher in the Rye), publicat în 1951 de J.D. Salinger, rămâne unul dintre cele mai influente romane ale literaturii americane din secolul XX, considerat un clasic al romanului de formare și un simbol al revoltei adolescentine. Povestea este narată la persoana întâi de Holden Caulfield, un adolescent de 16 ani cinic și deziluzionat, care tocmai a fost exmatriculat de la școala privată Pencey Prep. În loc să se întoarcă imediat acasă la New York, Holden decide să rătăcească singur prin oraș timp de câteva zile, întâlnind foști colegi, profesori, prostituate și străini, în timp ce reflectă asupra ipocriziei lumii adulților – pe care o etichetează constant ca fiind „falsă” (ipocrită).

Romanul explorează teme profunde și universale: înstrăinarea și singurătatea adolescenței, pierderea nevinovăției, frica de maturitate și căutarea autenticității într-o societate superficială. Holden este obsedat de ideea de a proteja nevinovăția copiilor – visul său cel mai puternic fiind să devină „prinzătorul din lanul de secară”, o figură imaginară care salvează copiii de la căderea într-o prăpastie, simbolizând trecerea brutală spre lumea adulților coruptă. Această metaforă, inspirată dintr-un vers greșit înțeles dintr-un poem de Robert Burns, reprezintă esența cărții: dorința imposibilă de a opri timpul și de a păstra puritatea.

Stilul lui Salinger este genial în simplitatea sa: limbajul colocvial, plin de repetiții, injurii și expresii adolescentine (cum ar fi „și toate cele” sau „nemernicule”), creează o voce autentică și captivantă, care face ca Holden să pară real și apropiat cititorului. Nararea la persoana întâi amplifică sentimentul de confesiune intimă, iar umorul negru și sarcasmul maschează durerea profundă a protagonistului, marcată de moartea fratelui său Allie și de depresie.

Deși controversat la apariție pentru limbaj vulgar și teme mature, romanul a devenit un fenomen cultural, rezonând cu generații întregi de tineri care se simt înstrăinați. Criticii îl laudă pentru profunzimea psihologică și actualitate – anxietățile lui Holden sunt la fel de relevante azi ca în anii ’50. Totuși, unii cititori îl găsesc repetitiv sau enervant din cauza pesimismului lui Holden, dar tocmai asta îl face atât de uman.

Advertisement

În concluzie, „De veghe în lanul de secară” este o capodoperă care capturează esența adolescenței: confuzia, revolta și căutarea sensului. O lectură obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă complexitatea sufletului uman. Recomand cu căldură – 5/5 stele!