White-collared Manakin, cunoscut științific sub numele de Manacus candei, este o pasăre paseriformă mică și compactă din familia Pipridae, originară din regiunile tropicale umede ale Americii Centrale. Această specie fascinantă măsoară aproximativ 11 cm în lungime și cântărește în jur de 18-19 grame, fiind numită după exploratorul francez Antoine Marie Ferdinand de Maussion de Candé.

Masculii adulți sunt adevărați spectacol de culoare: au coroana, aripile și coada negre, o bandă neagră pe spate, un guler alb strălucitor care acoperă gâtul, pieptul și ceafa, o rump olive-verzuie și burta galbenă intensă. Picioarele portocalii viu colorate completează aspectul lor exotic. Femelele și puii, în schimb, au un penaj discret olive-verzui cu burta galbenă, pentru a se camufla mai bine în vegetație.

Habitatul preferat include marginile pădurilor umede, vegetația secundară înaltă, tufărișuri dense (mai ales cu plante Heliconia) și vechi plantații de cacao, de la nivelul mării până la altitudini de 700-900 m. Specia este răspândită din sud-estul Mexicului, prin Belize, Guatemala, Honduras, Nicaragua și Costa Rica, până în vestul extrem al Panama, unde hibridizează cu multe rude apropiate precum Manacus vitellinus (golden-collared manakin).

Cea mai captivantă caracteristică a lui Manacus candei este comportamentul de curtare în lek-uri comunale – zone curate pe solul pădurii unde mai mulți masculi concurează pentru atenția femelelor. Fiecare mascul curăță o suprafață de până la 120 cm de pământ gol, sărind acrobatic între crenguțe subțiri, producând zgomote puternice prin pocnitul aripilor modificate structural (penelor primare îngustate și îndoite). Când o femelă apare, masculii sar împreună, încrucișându-se în aer, și își umflă penele gâtului formând o “barbă” albă. Aceste dansuri explozive, însoțite de sunete ca pocnituri de crenguțe sau foșnete, sunt un adevărat spectacol al naturii!

Advertisement

Hrana constă în principal din fructe mici și insecte, capturate în zbor din frunziș. Femela construiește singură cuibul – o cupă superficială la 1-3 m înălțime într-o furcă de copac – depune două ouă albicioase cu pete maronii și incubează 18-21 de zile, crescând puii fără ajutor masculin, deoarece aceste păsări nu formează perechi stabile.

Cu o populație stabilă și răspândire largă, White-collared Manakin este clasificat de IUCN ca specie cu “preocupare minimă” (least concern), fiind destul de comun în aria sa. Această pasăre mică demonstrează perfect cum evoluția a creat adevărați artiști ai dansului în lumea aviară, captivând observatorii din pădurile tropicale!

În tulmultul boem al Parisului anilor 1910, unde fumul de opiu se amesteca simțitor cu mirosul de vopsea proaspătă și vin ieftin, Amedeo Modigliani și Jeanne Hébuterne au țesut o poveste de dragoste care sfida convențiile vremii. El, un pictor italian cu ochi arzători și un trup slăbit de tuberculoză, ea, o tânără de doar 19 ani, studentă la Academia Colarossi, cu părul negru ca noaptea și un zâmbet ce ascundea o sensibilitate fragilă. S-au întâlnit în 1917, într-un atelier aglomerat din Montparnasse, și de atunci, viețile lor s-au împletit ca liniile lungi și arcuite din portretele lui Modigliani. Jeanne a devenit muza sa supremă, nemurită pe pânză în zeci de tablouri unde gâtul ei se prelungea infinit, ca un vis suprarealist, iar ochii ei priveau în gol cu o melancolie ce părea să prevestească sfârșitul.

Modigliani, marcat de sărăcie și boală, trăia pe muchie de cuțit. Alcoolul și absintul îl hrăneau creativitatea, dar îl devorau pe dinăuntru. Jeanne, venită dintr-o familie catolică și conservatoare, a rupt toate podurile pentru el: a părăsit casa părintească, a renunțat la studiile de artă și a suportat privirile disprețuitoare ale societății. Împreună au avut o fiică, Jeanne, născută în 1918, pe care au lăsat-o în grija unor prieteni, incapabile să-și asume responsabilitatea unei vieți stabile. Viața lor era un vârtej de pasiune: nopți albe în care Modigliani picta febril, iar Jeanne, cu burta rotunjită de a doua sarcină, îi șoptea versuri de poezie sau cânta fragmente din cântece italiene învățate de la iubitul ei.

Dar boala nu ierta. În ianuarie 1920, tuberculoză meningită l-a lovit pe Modigliani cu cruzime. Zăcea în camera lor mizeră de pe Rue de la Grande Chaumière, tușind sânge, cu febră. Jeanne, însărcinată în opt luni cu al doilea copil al lor, a refuzat să-l părăsească nici măcar o clipă. Legendele vremii spun că, în delirul morții, el i-ar fi șoptit: “Vino după mine, iubito… nu mă lăsa singur.” Sau poate că nu – poate că a fost doar ecoul durerii ei interioare, o profeție născută din disperare. Pe 24 ianuarie, la ora 11 dimineața, Modigliani a murit, la doar 35 de ani, în brațele ei, lăsând în urmă un haos de pânze neterminate și o femeie sfâșiată de durere.

Familia lui Jeanne, îngrozită de boemul care o “stricase”, a smuls-o cu forța din apartamentul lor și a dus-o acasă, la suburbia pariziană din Corbeil-Essonnes. Acolo, în tăcerea sufocantă a casei părintești, durerea s-a transformat în abis. La doar două zile după înmormântarea lui Modigliani – pe 26 ianuarie 1920 –, Jeanne, cu burta grea de opt luni, s-a urcat la etajul al cincilea al clădirii și s-a aruncat pe fereastră. Cadavrul ei s-a prăbușit pe trotuar, zdrobit iremediabil, iar fătul din pântece – un băiețel, după cum se va afla ulterior – a murit odată cu ea. Motivul? Nu un act de răzbunare sau nebunie bruscă, ci o dragoste atât de profundă încât moartea iubitului ei a șters orice urmă de lumină din lume. Prieteni și contemporani au descris-o ca pe o femeie cu o sensibilitate artistică extremă, predispusă la melancolie, agravată de izolarea impusă de familie și de trauma pierderii. Familia Hébuterne l-a învinuit pe Modigliani pentru “coruperea” ei, interzicând inițial ca trupul ei să fie îngropat lângă al lui. Dar, după șase ani, regretul a învins: Jeanne a fost mutată în cimitirul Père-Lachaise, lângă artistul care i-a furat inima – și, în cele din urmă, viața.

Advertisement

Astăzi, portretele lor stau alături în muzee, mărturii ale unei iubiri care a ars prea luminos și prea scurt. Jeanne nu a fost doar o victimă; ea a fost co-creatoare, o artistă în umbră a cărei moarte tragică a pecetluit legenda lui Modigliani. Oare ce ar fi fost dacă? Poate un alt tablou, un alt copil, o viață liniștită. Dar realitatea a fost crudă: dragostea lor a fost un foc care i-a mistuit pe amândoi.

Alice Voinescu: Lumina filosofiei în umbra temnițelor comuniste

În inima Europei la început de secol XX, pe malurile Dunării, la Turnu Severin, se naște pe 10 februarie 1885 o fată care va zgudui zidurile academice ale lumii. Alice Steriadi, fiica unui avocat doctor în Drept la Paris și a unei descendente a lui Petrache Poenaru, inventatorul creionului cu rezervor, crește într-un mediu impregnat de intelectualism și libertate. De mică, Alice devorează cărți, visează la idei care depășesc granițele unui cămin provincial. La 18 ani, ajunge la București, unde studiază la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, dar spiritul ei neliniștit o împinge spre filosofie. În 1909, pleacă la Paris, la Sorbona, unde devine discipola lui Lucien Lévy-Bruhl, maestrul antropologiei filosofice.

Anii de studii la Paris sunt un vârtej de descoperiri. Alice, o femeie singură într-o lume dominată de bărbați, se confruntă cu prejudecăți, dar perseverența ei este de neclintit. În 1913, la doar 28 de ani, susține teza de doctorat despre școala neo-kantiană de la Marburg, devenind prima româncă doctor în filosofie. Lucrarea ei, publicată la Paris, este un tratat profund despre idealismul german, un pod între rațiunea abstractă și experiența umană. Ofertele curg: o catedră la o universitate americană, un post de lector la Sorbona. Dar Alice alege România. Se căsătorește în 1915 cu avocatul Stello Voinescu, un om blând care îi devine partener de viață și de luptă intelectuală. Împreună, ei formează un cuplu emblematic al elitei culturale românești, ea – gânditoarea, el – susținătorul discret.

Reîntoarsă acasă, Alice Voinescu devine o forță culturală irezistibilă. În 1922, este numită profesor titular de estetică și istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Sălile de conferințe se umplu până la refuz când ea urcă pe scenă. Vocea ei, caldă și pasionată, evocă spirite precum Eschil, Shakespeare sau Goethe, transformând orele de curs în spectacole vii. Între 1932 și 1942, radioul devine aliatul ei: conferințe despre feminism, educație și cultură, unde milită pentru emanciparea femeilor, declarând că “o țară care își reneagă trecutul nu are viitor”. Este invitată la decadențele de la Pontigny, în Franța, unde se împrietenește cu giganți precum André Gide și Roger Martin du Gard. Corespondența cu aceștia, plină de reflecții profunde, o leagă de un univers european efervescent. Publică volume esențiale: Montaigne, om și operă (1936), un portret uman al eseistului francez; Aspecte din teatrul contemporan (1941), o analiză incisivă a scenei moderne; și Eschil (1946), o omagiu adus tragediei grecești. Ca traducătoare, aduce în română pe Kleist și Thomas Mann, hrănind o generație cu idei universale.

Dar anii de glorie se întunecă odată cu venirea comunismului. În 1948, la 63 de ani, este pensionată forțat prin Decretul de comprimare a personalului didactic. Motivul? O “atitudine permanentă antidemocratică” – adică refuzul de a se alinia la dogma clară și materialistă. Alice, cu spiritul ei umanist și religios, nu poate accepta minciuna regimului. Critică subtil, în jurnalul ei intim (început în 1929 la sugestia lui Martin du Gard), corupția intelectualilor care se vând puterii. “Lichelele sunt în toate partidele, dar mă scârbește mai ales când vor să fie și reformatoare”, notează ea pe 3 decembrie 1947. Supraviețuiește cu o pensie mizeră și traduceri clandestine, ajutând discipoli și prieteni persecutați: Mihail Jora, Camil Petrescu, Vasile Voiculescu.

Advertisement

Persecuția atinge apogeul în aprilie 1951. La 66 de ani, Alice este arestată pentru simplul fapt că a participat la conferințele clandestine organizate de filosoful Petru Manoliu. Acuzată de “activități dușmănoase”, este aruncată în beciurile închisorii Jilava, apoi în lagărul de la Ghencea. Aici, în celule umede și aglomerate, unde ecourile torturilor răsună noaptea, petrece 19 luni – un an și șapte luni de umilințe și suferință fizică. Fără judecată, fără condamnare formală, devine un număr într-un sistem care striveste spiritele libere. În anchetă, declară cu demnitate: “Mărturisesc că n-am înțeles nimic, cu toată voința de a mă ține la curent”. Colegii de celulă – profesori, avocați, arhitecți – o numesc “grupul Voinescu Alice”, un simbol al rezistenței intelectuale. Eliberată în noiembrie 1952, nu găsește odihnă: este exilată în domiciliu obligatoriu la Costești, un sat uitat lângă Târgu Frumos, în nordul Moldovei. Aici, fără mijloace de subzistență, supraviețuiește șase ani în sărăcie lucie, izolată de lume, hrănindu-se din cărți și rugăciuni. Doar intervențiile prietenilor – Tudor Vianu, Perpessicius, Victor Eftimiu – și a lui Petru Groza o salvează de la pieire totală. Revine la București în ianuarie 1958, dar umbrele exilului o urmăresc.

Alice Voinescu se stinge din viață în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961, la 76 de ani, în tăcere, așa cum a trăit ultimii ani. Jurnalul ei, publicat postum în 1997 și reeditat în 2013, dezvăluie o femeie de o noblețe rară: credincioasă, generoasă, neclintită în fața tiraniei. Alexandru Paleologu o numește “cea mai mare oratoare pe care am ascultat-o”, un far al culturii românești. Povestea ei nu este doar a unei victime, ci a unei victorii: filosoful care a ales adevărul în locul compromisului, lumina în bezna temniței. Într-o epocă a minciunilor, Alice Voinescu rămâne un exemplu de rezistență asumată, amintindu-ne că spiritul uman, odată aprins, nu poate fi stins.