„Marșul cel lung” (titlul original „The Long Walk”, publicat în 1979 sub pseudonimul Richard Bachman) reprezintă una dintre cele mai tulburătoare explorări ale universului distopic semnat de Stephen King, dezvăluind o fațetă a autorului care îmbină tensiunea psihologică profundă cu o critică acidă la adresa societății americane contemporane. Romanul, primul din seria de opere publicate sub pseudonimul Bachman, a fost scris în 1966-1967, în perioada studențească a lui King, și a fost respins de mai multe ori înainte de a vedea lumina tiparului. Este o capodoperă a genului horror psihologic, unde groaza nu vine din monștri supranaturale, ci din cruzimea umană și din limitele extreme ale anduranței fizice și morale.

Acțiunea se petrece într-o Americă alternativă, guvernată de o dictatură opresivă numită „Marele Premiu”, unde un spectacol televizat sângeros devine simbolul distracției naționale. Cincizeci de băieți adolescenți, cu vârste cuprinse între 16 și 18 ani, se înscriu voluntar în „Marșul cel lung” – o competiție macabră în care trebuie să meargă neîntrerupt pe o șosea, menținând un ritm minim de patru mile pe oră. Regulile sunt simpliste, dar implacabile: cine încetinește sau se oprește este executat pe loc de soldații înarmați cu puști. Cel care rezistă ultimul câștigă „Premiul”: orice își dorește, inclusiv o sumă fabuloasă de bani. Printre participanți îl întâlnim pe protagonistul Ray Garraty, un tânăr aparent obișnuit din statul Maine, a cărui motivație inițială pare inocentă – dorința de a-și realiza visurile simple –, dar care devine rapid un martor al degradării umane colective.

King construiește tensiunea cu o măiestrie rară, alternând între momente de camaraderie efemeră între băieți – discuții despre familie, iubiri pierdute sau ambiții juvenile – și explozii de violență brută, care subliniază absurdul competiției. Personajele secundare, precum Stebbins, enigmaticul outsider cu un zâmbet malefic, sau McVries, prietenul loial al lui Garraty, adaugă straturi de complexitate, transformând marșul într-o alegorie a consumerismului, a voyeurismului mediatic și a condiției umane sub presiune extremă. Stilul narativ este sec, aproape jurnalistic, cu dialoguri vii care amintesc de influențele lui Jack Kerouac sau ale realismului magic sud-american, dar adaptate la un ritm infernal, unde fiecare pas devine o luptă interioară împotriva epuizării, foamei și terorii psihice.

Ce face „Marșul cel lung” memorabil nu este doar suspansul – care te ține cu sufletul la gură până la ultimele pagini –, ci profunzimea sa filozofică. King, prin intermediul lui Bachman, disecă iluzia „visului american”, arătând cum tinerii sunt manipulați să-și sacrifice viețile pentru o glorie iluzorie, într-o lume unde publicul aplaudă suferința. Romanul anticipează teme actuale precum reality-show-urile toxice (gândiți-vă la „Jocurile foamei” sau „Squid Game”, care îi datorează mult) și critica la adresa spectacolului politic. Cu toate acestea, nu lipsește umorul negru tipic lui King, care oferă rare momente de respiro în mijlocul haosului.

Advertisement

Britt-Marie, o femeie de 63 de ani obsedată de ordine, liste și bicarbonat de sodiu, își părăsește brusc căsnicia de o viață după ce descoperă infidelitatea soțului. Ajunsă în Borg, un orășel suedez aproape falimentar, unde singura speranță pare a fi un centru comunitar dărăpănat, ea acceptă postul de „îngrijitoare” – de fapt, devine antrenoare improvizată a unei echipe de fotbal formate din copii săraci și marginalizați.

Fredrik Backman transformă o poveste aparent banală despre o bătrână rigidă într-o meditație profundă despre curaj, iertare și puterea comunității. Umorul său tipic – ironic, cald, uneori mușcător – se împletește cu momente de o sensibilitate zdrobitoare. Britt-Marie nu e doar „ciudată”; e o supraviețuitoare care învață, târziu, că viața nu se măsoară în pahare perfect aliniate, ci în relațiile pe care îndrăznești să le construiești.

Personajele secundare sunt aur curat: fata cu mingea spartă, băiatul orb care „vede” mai bine decât toți, bancul cu „Bank” care devine inima satului. Backman nu predică; te face să râzi cu lacrimi și să plângi cu zâmbetul pe buze.

Advertisement

Stefan Zweig, renumitul prozator austriac influențat profund de Sigmund Freud, publică în 1922 nuvela „Amok” („Amoc” în traducerea română), inclusă ulterior în volumul „Amoc. Obsedatul” (ediții românești recente, precum cea de la Humanitas Fiction). Această operă scurtă, narată ca o confesiune febrilă pe un vapor care traversează oceane, explorează psihologia obsesiei compulsive – un „amok” malaezian metaforic pentru nebunia erotică ce distruge totul în cale. Bazată pe observații antropologice reale despre sindromul „amok” din Asia de Sud-Est (o stare de furie suicidală, descrisă în literatura medicală a epocii), nuvela împletește exotismul colonial cu introspecția profundă, reflectând propriile temeri ale lui Zweig față de impulsurile iraționale.

Acțiunea se petrece în Indiile Olandeze (actuala Indonezie), unde un tânăr medic european, exilat voluntar în junglă pentru a scăpa de un scandal medical din patrie, este abordat de o femeie misterioasă – o doamnă bogată, căsătorită, însărcinată în secret. Ea îi cere să-i facă un avort ilegal, oferindu-i o sumă exorbitantă, dar atitudinea ei distantă și arogantă îl provoacă: el condiționează intervenția de o noapte de dragoste, o propunere rușinoasă pe care ea o respinge vehement. Urmărit de remușcare, medicul o urmărește obsesiv prin oraș, bântuit de dorința de a o ajuta gratuit, dar devine un „amok runner” modern – rulează haotic, ignorând consecințele, până la un deznodământ tragic pe puntea vaporului, unde confesiunea sa dezvăluie prăbușirea totală.

Zweig excelează în disecția psihologică: obsesia medicului nu e doar erotică, ci o explozie freudiană a refulărilor – singurătate colonială, vinovăție profesională și sete de transcendență prin pasiune. Stilul este intens, liric, cu propoziții lungi care imită frenezia interioară, fără dialoguri directe, ci prin monolog interior. Volumul include adesea și alte nuvele, precum „Obsedatul” (despre un amator de șah confruntat cu campionul mondial Mirko Czentovic, explorând izolarea intelectuală), creând un diptic al minții umane sub presiune. Inspirat din călătoriile lui Zweig în Orient și din teoriile freudiene despre inconștient, textul anticipează propriul suicid al autorului în 1942, fugind de nazism.

Advertisement