În pădurile dese ale Americii de Nord, unde lumina soarelui abia pătrunde prin coronamentul copacilor seculari, se ascunde o legendă vie care a captivat imaginația a generații întregi: Bigfoot, cunoscut și sub numele de Sasquatch. Această creatură uriașă, descrisă ca un hominid acoperit cu blană groasă, înalt de peste doi metri și cântărind sute de kilograme, nu este doar un mit inventat la foc de tabără. Ea se bazează pe sute de mărturii oculare reale, urme de picioare uriașe descoperite în noroi și zăpadă, și chiar înregistrări audio cu urlete ciudate care răsună noaptea prin munți.
Povestea începe în anii 1800, când triburile native americane din Pacificul de Nord-Vest vorbeau deja despre “Sasquatch” – un spirit al pădurii, un uriaș blănos care trăia în armonie cu natura, dar care putea deveni agresiv dacă era deranjat. Aceste relatări indigene, transmise oral de secole, descriu o ființă inteligentă, capabilă să evite contactul uman, care lăsa în urmă urme de picioare de până la 43 de centimetri lungime, cu degete distincte și fără urme de gheare – un detaliu care sugerează o creatură bipedă, asemănătoare omului, dar mult mai primitivă.
Prima observație modernă documentată a avut loc în 1811, când exploratorul britanic David Thompson a descoperit urme uriașe în zăpada din Munții Stâncoși, în ceea ce este acum statul Idaho. Acestea măsurau 35 de centimetri și păreau să aparțină unui picior uman, dar de proporții imposibile. De atunci, rapoartele s-au înmulțit. În 1924, minerul Albert Ostman a susținut că a fost răpit de o familie de Bigfoot în British Columbia, Canada – o poveste detaliată, cu descrieri vii ale creaturilor care miroseau a animale sălbatice și comunicau prin sunete guturale.
Cel mai faimos incident rămâne cel din 1958, în Bluff Creek, California, unde muncitorul Jerry Crew a găsit urme masive în noroiul șantierului forestier. Aceste amprente, turnate în ipsos și fotografiate, au declanșat o adevărată isterie media. Ziarele au botezat creatura “Bigfoot”, iar mii de oameni au început să caute dovezi. În 1967, Roger Patterson și Bob Gimlin au filmat un clip de 59 de secunde în aceeași zonă: o femelă Bigfoot traversând un pârâu, privind direct în cameră, cu mișcări fluide și musculatură vizibilă sub blana maronie. Analizele moderne, inclusiv cele cu tehnologie digitală, arată că filmul nu a fost falsificat ușor – mersul creaturii respectă anatomia unui primat mare, cu un centru de greutate imposibil de reprodus de un om în costum la acea vreme.
De-a lungul deceniilor, organizații precum Bigfoot Field Researchers Organization (BFRO) au colectat peste 5.000 de rapoarte credibile din SUA și Canada. Martori din toate categoriile – polițiști, rangeri, vânători – descriu întâlniri similare: un miros puternic de mosc, crengi rupte la înălțime mare, pietre aruncate ca avertisment și urlete care seamănă cu un amestec între urlet de lup și strigăt uman. În 2008, un exemplar presupus de Bigfoot a fost prezentat presei în Georgia, dar s-a dovedit a fi un costum – un hoax care a întărit scepticismul, dar nu a șters miile de alte dovezi.
Știința rămâne divizată. Biologi precum Jeffrey Meldrum de la Universitatea de Stat Idaho analizează urmele și susțin că ar putea aparține unei specii necunoscute, poate un descendent al Gigantopithecus, un urangutan uriaș dispărut acum 100.000 de ani în Asia. ADN-ul din probe de păr colectate nu a dat rezultate conclusive – uneori uman, alteori de urs sau cerb. Totuși, lipsa unui corp sau schelet complet ridică întrebări: oare Bigfoot îngroapă morții, așa cum fac elefanții?
Astăzi, legenda trăiește în parcuri naționale precum Olympic sau Yosemite, unde turiști și cercetători continuă vânătoarea. Bigfoot nu este doar o creatură; este un simbol al misterului naturii sălbatice, al frontierelor neexplorate ale lumii noastre. Poate că într-o zi vom găsi dovada finală – un corp, un cuib, o fotografie clară. Până atunci, pădurile șoptesc: el este acolo, ascuns în umbre, păzind secretele străvechi ale pământului.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
