În inima efervescentă a New Yorkului din secolul al XIX-lea, unde zgârie-norii se înalță ca niște visuri îndrăznețe pe fundalul unei metropole în plină expansiune, Care Santos țese o poveste captivantă și plină de nuanțe despre ambiție, iubire și consecințele neașteptate ale unor intenții pure. „Nebunul păsărilor”, romanul catalanezei se inspiră din faptele reale ale lui Eugene Schieffelin, un naturalist amator excentric, bogat și pasionat de opera lui William Shakespeare. Dar Santos nu se limitează la o simplă biografie ficționalizată; ea transformă această istorie într-o fabulă modernă despre condiția umană, unde visurile pot deveni capcane, iar dragostea – un motor devastator.

Protagonistul, Eugene, este un personaj memorabil: un bărbat matur, discret în cercurile elitiste newyorkeze, dar animat de o obsesie arzătoare. Totul pornește de la sora sa mult iubită, Martha, care, pe patul de moarte, își exprimă dorința de a vedea pe cerul Americii toate păsările menționate de Shakespeare în piesele sale – de la grauri la privighetori. Eugene, loial până la extremă, preia acest vis ca pe un legământ sacru. Cu resurse financiare nelimitate și o minte inventivă, el importă 100 de perechi de grauri europene (o specie străină continentului) și le eliberează în Central Park, în 1890. Gestul pare romantic, aproape poetic, dar Santos dezvăluie treptat prețul plătit pentru această „îmbunătățire” a lumii: graurii, lipsiți de prădători naturali, se multiplică exploziv, colonizând cerul de la Atlantic la Pacific, distrugând culturi agricole și invadând habitate ale păsărilor autohtone. Astăzi, estimările vorbesc de peste 200 de milioane de exemplare – o invazie involuntară care ilustrează perfect dilema ecologică a „bunelor intenții”.

Stilul autoarei este un deliciu: ritmat și plin de umor subtil, cu un narator omniscient care alternează perspectivele, creând o intimitate caldă cu cititorul prin scurte paranteze narative. Acestea nu doar adaugă adâncime personajelor – de la soția loială a lui Eugene, care navighează gelozia față de fantoma frumoasei Marta, la prietenii săi ambițioși care se alătură proiectului cu motivații proprii – ci și leagă firul istoric de ficțiune într-un mod fluid. Santos, cunoscută pentru romane precum „Tot binele și tot răul” sau „Voi merge pe urmele pașilor tăi” (traduse în peste 20 de limbi), excela în explorarea temelor familiale și a moștenirii emoționale. Aici, ea extinde paleta, împletind istoria naturală cu cea personală: pierderea, puterea iubirii fraterne și ironia destinului. „Am fost fascinată de ideea că un om poate schimba lumea cu o singură decizie, fără să-i cunoască repercusiunile”, spune autoarea într-un interviu, iar cartea răsună exact cu această reflecție.

Ce face „Nebunul păsărilor” memorabil nu este doar acțiunea – o călătorie dublă în spațiu și timp, de la secretele laboratoare ale lui Eugene la consecințele secolului XXI – ci invitația sa profundă: să trăim cu adevărat curaj, dar cu înțelepciune, și să căutăm frumusețea în haosul pe care îl creăm. Este o lectură care te poartă pe aripile unui stol necontrolat, lăsându-te cu un zâmbet amar și o întrebare: oare visurile noastre nu sunt, la rândul lor, niște păsări sălbatice? Recomand cu entuziasm fanilor istoriilor istorice bine documentate, dar și celor care apreciază proza elegantă, cu ecouri shakespeariene subtile. Un roman care merită un loc pe orice raft dedicat poveștilor despre limitele omenești.

Advertisement

Într-o eră în care regulile jocului politic par să se fi evaporat sub presiunea ambițiilor nemăsurate și a tehnologiilor necontrolate, Giuliano da Empoli revine cu un eseu incisiv care disecă haosul contemporan ca pe o vână sălbatică a puterii. „Vremea prădătorilor”   după succesul fulminant al originalului francez „L’Heure des prédateurs”, nu este doar o analiză geopolitică, ci un portret viu, mordant, al unei lumi în care democrația pare un animal rănit, vânat de autocrati și magnați tech. Da Empoli, consilier politic cu acces la culisele puterii europene (de la Matteo Renzi la Emmanuel Macron), transformă experiențele sale într-o narativă hibridă – parte jurnal de bord, parte avertisment machiavelic – care te face să privești știrile zilnice cu un fior de recunoaștere amară.

Cartea ne poartă printr-un itinerar global febril: de la Palatul de Sticlă al ONU din New York la Ritz-Carlton-ul din Riad, unde prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman dictează soarta regiunii cu o mână de fier ascunsă în mănuși de catifea. Da Empoli explorează figuri emblematice ale „prădătorilor”: Donald Trump, transformat în monarh al haosului prin forța brută și dezinformare; Vladimir Putin, maestrul manipulării istorice; Nayib Bukele din El Salvador, autointitulat „cel mai tare dictator al lumii”; sau lideri tech precum Elon Musk și Sam Altman, care, din birourile Silicon Valley, rescriu regulile jocului prin AI neîngrădit și algoritmi care favorizează viralitatea în detrimentul adevărului. Aceste portrete nu sunt simple caricaturi morale – autorul, cu luciditatea unui observator privilegiat, evită judecata facilă, concentrându-se pe logica internă a acestor actori: o combinație letală de ambiție nemăsurată, viteză și indiferență față de instituțiile tradiționale.

Ce face cartea cu adevărat memorabilă este stilul: un amestec de ironie acidă, referințe istorice fulgurante (de la Borgia la cucerirea Mexicului de către spanioli) și momente de umor negru care alină gravitatea temei. Da Empoli nu predică – el descifrează, amintind că „viralitatea e mai importantă decât adevărul, iar viteza e în slujba celui puternic”. Rezultatul? Un text scurt, dar dens, care se citește pe nerăsuflate, lăsând cititorul cu un sentiment de urgență: cum apărăm democrația când regulile s-au schimbat, iar prădătorii deja dictează jocul?

Comparativ cu precedentul său succes, „Magul de la Kremlin” (adaptat recent în film cu Jude Law în rolul lui Putin), „Vremea prădătorilor” este mai puțin ficționalizat, dar la fel de captivant – un docu-eseu care câștigă teren pe bunele intenții ale primului, oferind o viziune globală în loc de un zoom pe Rusia. Criticii internaționali au salutat-o ca „esențială pentru elitele politice europene” (Politico) sau „briliantă, acid de inteligentă și terifiantă” (John Sweeney), iar în România, lansarea de la Humanitas din octombrie a stârnit dezbateri aprinse despre relevanța sa pentru crizele noastre locale.

Advertisement

În concluzie, dacă Machiavelli ar trăi azi, ar scrie asta: o carte obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă de ce lumea pare să se dezintegreze sub ochii noștri. Nota: 4.5/5 – deductibil doar pentru că, la final, soluțiile rămân evazive, lăsând responsabilitatea în mâinile noastre, cei obișnuiți.

În plină eră a Prohibiției, New Yorkul anilor 1920 pulsează de jazz interzis, speakeasy-uri ascunse și un aer de libertate amețitoare, dar și de umbrele corupției și obsesiilor ascunse. Exact în acest decor efervescent plasează Suzanne Rindell, în debutul ei impresionant, povestea lui Rose Baker, o tânără dactilografă la o secție de poliție din Manhattan. Rose este prototipul femeii cuminți: crescută de maici într-un orfelinat, ea transcrie cu meticulozitate mărturiile infractorilor, pecetluind destine cu fiecare tastă apăsată, dar își păstrează o fațadă ireproșabilă, departe de tentațiile străzii. Viața ei monotonă, marcată de rutina unui cămin de fete și de o loialitate oarbă față de reguli, se clatină brusc odată cu sosirea noii colege, Odalie – o femeie enigmatică, cu un farmec magnetic, îmbrăcată în rochii de mătase și parfumată cu promisiuni de aventură.

Romanul, tradus în română la editura Corint, împletește subtil elemente de thriller psihologic cu un omagiu adus epocii jazz-ului, amintind de „Marele Gatsby” prin opulența sa decadentă, dar și de Patricia Highsmith prin explorarea obsesiilor toxice. Rose devine rapid captiva lui Odalie, care o trage în vârtejul vieții ei boeme: petreceri clandestine în apartamente luxoase, băuturi ilegale curgând în pahare de cristal și flirturi periculoase cu lumea interlopă. Ce începe ca o fascinație inocentă – o prietenie care pare să umple golul din sufletul lui Rose – se transformă treptat într-o obsesie devoratoare. Naratoarea, Rose însăși, ne ghidează prin labirintul minții ei, cu o voce narativă ingenioasă, plină de ironie și umbre de neîncredere, care ne face să ne întrebăm constant: cât de fiabilă este ea? Rindell construiește suspansul cu măiestrie, dezvăluind treptat dedesubturile sordide ale New Yorkului – corupția poliției, geloziile ascunse și identitățile fluide – culminând cu un twist final hitchcockian care răstoarnă totul și lasă cititorul cu un fior rece pe șira spinării.

Ca debut, „Dactilografa cea nouă” impresionează prin proză vie, aproape cinematografică, care recreează perfect atmosfera anilor ’20: fumul țigărilor, zumzetul mașinilor de scris și contrastul brutal între rigiditatea zilnică a lui Rose și haosul seducător al nopții. Personajele sunt conturate cu nuanțe subtile – Odalie, ca o sirenă modernă, enigmatică și manipulatoare, iar Rose, o victimă complice, prinsă între dorința de libertate și frica de haos. Criticii internaționali au lăudat-o pentru farmecul ei „dătător de fiori” și pentru modul în care țese o narațiune „delicată și plină de suspans despre falsa prietenie și obsesii”, comparând-o cu un amestec de „Marele Gatsby” și „Talented Mr. Ripley”. Pe Goodreads, unde a strâns mii de recenzii cu o medie de peste 3.5 stele, cititorii o numesc „un page-turner addictiv”, deși unii observă că ritmul lent din prima jumătate cere răbdare înainte de explozia finală.

Advertisement