Într-o eră în care regulile jocului politic par să se fi evaporat sub presiunea ambițiilor nemăsurate și a tehnologiilor necontrolate, Giuliano da Empoli revine cu un eseu incisiv care disecă haosul contemporan ca pe o vână sălbatică a puterii. „Vremea prădătorilor”   după succesul fulminant al originalului francez „L’Heure des prédateurs”, nu este doar o analiză geopolitică, ci un portret viu, mordant, al unei lumi în care democrația pare un animal rănit, vânat de autocrati și magnați tech. Da Empoli, consilier politic cu acces la culisele puterii europene (de la Matteo Renzi la Emmanuel Macron), transformă experiențele sale într-o narativă hibridă – parte jurnal de bord, parte avertisment machiavelic – care te face să privești știrile zilnice cu un fior de recunoaștere amară.

Cartea ne poartă printr-un itinerar global febril: de la Palatul de Sticlă al ONU din New York la Ritz-Carlton-ul din Riad, unde prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman dictează soarta regiunii cu o mână de fier ascunsă în mănuși de catifea. Da Empoli explorează figuri emblematice ale „prădătorilor”: Donald Trump, transformat în monarh al haosului prin forța brută și dezinformare; Vladimir Putin, maestrul manipulării istorice; Nayib Bukele din El Salvador, autointitulat „cel mai tare dictator al lumii”; sau lideri tech precum Elon Musk și Sam Altman, care, din birourile Silicon Valley, rescriu regulile jocului prin AI neîngrădit și algoritmi care favorizează viralitatea în detrimentul adevărului. Aceste portrete nu sunt simple caricaturi morale – autorul, cu luciditatea unui observator privilegiat, evită judecata facilă, concentrându-se pe logica internă a acestor actori: o combinație letală de ambiție nemăsurată, viteză și indiferență față de instituțiile tradiționale.

Ce face cartea cu adevărat memorabilă este stilul: un amestec de ironie acidă, referințe istorice fulgurante (de la Borgia la cucerirea Mexicului de către spanioli) și momente de umor negru care alină gravitatea temei. Da Empoli nu predică – el descifrează, amintind că „viralitatea e mai importantă decât adevărul, iar viteza e în slujba celui puternic”. Rezultatul? Un text scurt, dar dens, care se citește pe nerăsuflate, lăsând cititorul cu un sentiment de urgență: cum apărăm democrația când regulile s-au schimbat, iar prădătorii deja dictează jocul?

Comparativ cu precedentul său succes, „Magul de la Kremlin” (adaptat recent în film cu Jude Law în rolul lui Putin), „Vremea prădătorilor” este mai puțin ficționalizat, dar la fel de captivant – un docu-eseu care câștigă teren pe bunele intenții ale primului, oferind o viziune globală în loc de un zoom pe Rusia. Criticii internaționali au salutat-o ca „esențială pentru elitele politice europene” (Politico) sau „briliantă, acid de inteligentă și terifiantă” (John Sweeney), iar în România, lansarea de la Humanitas din octombrie a stârnit dezbateri aprinse despre relevanța sa pentru crizele noastre locale.

Advertisement

În concluzie, dacă Machiavelli ar trăi azi, ar scrie asta: o carte obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă de ce lumea pare să se dezintegreze sub ochii noștri. Nota: 4.5/5 – deductibil doar pentru că, la final, soluțiile rămân evazive, lăsând responsabilitatea în mâinile noastre, cei obișnuiți.

În plină eră a Prohibiției, New Yorkul anilor 1920 pulsează de jazz interzis, speakeasy-uri ascunse și un aer de libertate amețitoare, dar și de umbrele corupției și obsesiilor ascunse. Exact în acest decor efervescent plasează Suzanne Rindell, în debutul ei impresionant, povestea lui Rose Baker, o tânără dactilografă la o secție de poliție din Manhattan. Rose este prototipul femeii cuminți: crescută de maici într-un orfelinat, ea transcrie cu meticulozitate mărturiile infractorilor, pecetluind destine cu fiecare tastă apăsată, dar își păstrează o fațadă ireproșabilă, departe de tentațiile străzii. Viața ei monotonă, marcată de rutina unui cămin de fete și de o loialitate oarbă față de reguli, se clatină brusc odată cu sosirea noii colege, Odalie – o femeie enigmatică, cu un farmec magnetic, îmbrăcată în rochii de mătase și parfumată cu promisiuni de aventură.

Romanul, tradus în română la editura Corint, împletește subtil elemente de thriller psihologic cu un omagiu adus epocii jazz-ului, amintind de „Marele Gatsby” prin opulența sa decadentă, dar și de Patricia Highsmith prin explorarea obsesiilor toxice. Rose devine rapid captiva lui Odalie, care o trage în vârtejul vieții ei boeme: petreceri clandestine în apartamente luxoase, băuturi ilegale curgând în pahare de cristal și flirturi periculoase cu lumea interlopă. Ce începe ca o fascinație inocentă – o prietenie care pare să umple golul din sufletul lui Rose – se transformă treptat într-o obsesie devoratoare. Naratoarea, Rose însăși, ne ghidează prin labirintul minții ei, cu o voce narativă ingenioasă, plină de ironie și umbre de neîncredere, care ne face să ne întrebăm constant: cât de fiabilă este ea? Rindell construiește suspansul cu măiestrie, dezvăluind treptat dedesubturile sordide ale New Yorkului – corupția poliției, geloziile ascunse și identitățile fluide – culminând cu un twist final hitchcockian care răstoarnă totul și lasă cititorul cu un fior rece pe șira spinării.

Ca debut, „Dactilografa cea nouă” impresionează prin proză vie, aproape cinematografică, care recreează perfect atmosfera anilor ’20: fumul țigărilor, zumzetul mașinilor de scris și contrastul brutal între rigiditatea zilnică a lui Rose și haosul seducător al nopții. Personajele sunt conturate cu nuanțe subtile – Odalie, ca o sirenă modernă, enigmatică și manipulatoare, iar Rose, o victimă complice, prinsă între dorința de libertate și frica de haos. Criticii internaționali au lăudat-o pentru farmecul ei „dătător de fiori” și pentru modul în care țese o narațiune „delicată și plină de suspans despre falsa prietenie și obsesii”, comparând-o cu un amestec de „Marele Gatsby” și „Talented Mr. Ripley”. Pe Goodreads, unde a strâns mii de recenzii cu o medie de peste 3.5 stele, cititorii o numesc „un page-turner addictiv”, deși unii observă că ritmul lent din prima jumătate cere răbdare înainte de explozia finală.

Advertisement

În peisajul explorărilor polare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când ambiția umană sfida limitele necunoscutului, Julian Sancton ne oferă o cronică foarte captivantă a uneia dintre cele mai tulburătoare aventuri antarctice: Expediția Belgica din 1897-1899. Cartea sa, „Prizonieri în noaptea polară. Roald Amundsen, Emil Racoviță și Expediția ‘Belgica’”, tradusă în română de Alina Popescu și publicată în 2023 la Editura Corint, transformă un episod istoric obscur într-un thriller psihologic de o intensitate rară. Bazată pe jurnalele de bord, corespondența personală și fotografii de arhivă ale echipajului, narativa lui Sancton nu este doar o relatare factuală, ci o explorare profundă a fragilității umane în fața naturii extreme.

Povestea începe cu entuziasmul unui tânăr comandant belgian, Adrien de Gerlache, care, la doar 26 de ani, pornește din Anvers cu nava Belgica spre Polul Sud, visând să plaseze mica Belgie pe harta marilor puteri exploratoare. La bord se află un echipaj eclectic: savanți de elită precum biologul român Emil Racoviță (viitorul fondator al oceanografiei moderne), tânărul norvegian Roald Amundsen (care va cuceri ulterior Polul Sud) și controversatul medic american Frederick Cook (cunoscut pentru disputele sale privind descoperirea Polului Nord). Scopul oficial este științific – prima iarnă petrecută intenționat în Antarctica –, dar realitatea devine rapid un coșmar. Nava este prinsă în ghețurile banchizei, un „monstru de nebiruit” care o ține captivă timp de un an întreg. Noaptea polară interminabilă, cu lunile ei de întuneric absolut, aduce scorbutul, halucinațiile, conflictele interpersonale și o spirală a nebuniei colective. Sancton descrie cu o precizie aproape cinematografică momentele de disperare: echipajul improvizează mese cu șobolani prinși la bord, organizează spectacole absurde pentru a lupta împotriva apatiei și se confruntă cu viziuni terifiante în bezna sufocantă.

Ce face cartea cu adevărat memorabilă este modul în care Sancton împletește istoria cu psihologia. Inspirat din surse primare, autorul dezvăluie nu doar eroismul, ci și absurdul: rivalitățile lingvistice (un amestec de flamandă, norvegiană și germană), temerile financiare ale lui de Gerlache față de regele Leopold al II-lea sau traiectoriile divergente ale supraviețuitorilor – de la gloriile lui Amundsen la prăbușirea lui Cook, închis ulterior pentru fraudă. Temele centrale – ambiție orbitoare, reziliența umană și costul izolării extreme – răsună surprinzător de actual, fiind studiate azi de NASA pentru misiunile pe Marte. Stilul narativ, fluid și tensionat, amintește de Alfred Lansing în „Groapa” sau de Erik Larson în „Diavolul din inima mării”, transformând nonficțiunea într-un page-turner care te ține treaz noaptea.

Din păcate, traducerea română păstrează intactă esența, dar uneori suferă de expresii ușor rigide, care pot încetini ritmul în pasajele descriptive. Totuși, aceste mici imperfecțiuni nu umbrește strălucirea ansamblului. Criticii internaționali au fost unanimi în laude: The New York Times o numește „o relatare impecabil cercetată și captivantă”, iar The Spectator – „o carte splendidă, frumos scrisă, care salvează o poveste uitată din obscuritate”. Pe Goodreads, media rating-ului originalului englezesc este de 4,1/5, cu mii de recenzii care laudă „tensiunea psihologică” și „umorul negru subtil”.

Advertisement

„Prizonieri în noaptea polară” este o lectură esențială pentru iubitorii de istorie, aventură și supraviețuire – o bijuterie rară care demonstrează că adevărata explorare nu se măsoară în mile parcurse, ci în umbrele sufletului confruntat cu vidul. Dacă vă pasionează poveștile despre limitele umane, nu ratați această saga arctică; veți ieși din ea cu un respect nou pentru cei care au îndrăznit să privească în abis.