Simone de Beauvoir a publicat „O moarte foarte ușoară” (în original „Une mort très douce”) în 1964, la doar un an după moartea propriei sale mame, Françoise de Beauvoir. Cartea este un lung eseu autobiografic îmbrăcat în haina romanului și una dintre cele mai directe și emoționante mărturisiri ale autoarei.

Povestea este simplă și teribilă în simplitatea ei: mama scriitoarei, o femeie de șaptezeci și opt de ani, energică și încă plină de viață, cade și își rupe femurul. Diagnosticul inițial pare banal, dar analizele descoperă un cancer peritoneal în stadiu avansat. De aici începe lupta disperată a familiei – Simone și sora ei Hélène – de a-i prelungi mamei viața, dar mai ales de a-i păstra iluzia că totul va fi bine. Medici, spital, minciuni „terapeutice”, durere, chimio, momente de luciditate înspăimântătoare și, în final, o moarte lentă, chinuită, dar pe care mama o acceptă cu o seninătate dezarmantă în ultimele zile.

Ceea ce face cartea copleșitoare nu este doar durerea propriu-zisă, ci felul în care Beauvoir disecă, cu o claritate aproape chirurgicală, toate straturile relației mamă-fiică. Mama ei fusese o catolică ferventă, conservatoare, uneori sufocantă; fiica – rebelă, ateistă, independentă. Și totuși, în fața morții, barierele ideologice se prăbușesc. Beauvoir mărturisește fără ocol că abia atunci a cunoscut-o cu adevărat pe mama sa: o femeie curajoasă, ironică, capabilă de umor chiar și în agonie, care își păstrează demnitatea până în ultima clipă.

Cartea este scrisă cu economia de mijloace specifică lui Beauvoir: fraze scurte, precise, fără patetism ieftin. Durerea nu este urlată, ci constatată. Cititorul simte, rând pe rând, revoltă (față de minciunile medicilor), neputință (față de corpul care trădează), și în final o stranie liniște – aceea a împăcării târzii dintre mamă și fiică.

Advertisement

„O moarte foarte ușoară” nu este doar un omagiu adus unei mame; este și o meditație brutal de sinceră asupra a ceea ce înseamnă să fii om în fața morții inevitabile. Puține cărți reușesc să vorbească atât de limpede despre sfârșitul vieții fără să cadă în sentimentalism sau în cinism. Pentru mine rămâne una dintre cele mai puternice și mai tulburătoare scrieri ale lui Simone de Beauvoir – și, probabil, cea mai personală.

În decembrie 1961, Berlinul este tăiat în două de un zid care nu doar desparte străzi, ci şi familii, vise, viitoruri. În acest decor rece și apăsător, Margarita Morris construiește o poveste caldă și sfâșietoare despre dragoste frățească, speranță și prețul libertății.

Cartea urmărește două surori adolescente: Anna, care a rămas în Est împreună cu mama lor, și Liesl, care a reușit să treacă în Vest cu tatăl lor cu doar câteva luni înainte ca granița să se închidă definitiv. Cele două fete, obișnuite să împartă totul – camera, secretele, visurile –, se trezesc brusc în lumi complet diferite. În timp ce Liesl descoperă culorile și abundența Vestului, Anna se confruntă cu lipsurile, supravegherea constantă și teama permanentă din Republica Democrată Germană.

Titlul nu este deloc întâmplător: portocalele, fructe banale pentru noi astăzi, erau în Germania de Est un adevărat simbol al Crăciunului și al lumii „de dincolo”. Planul aparent naiv al lui Anna de a-i trimite surorii ei din Vest câteva portocale de sărbători se transformă treptat într-o aventură plină de pericol, în care curajul și ingeniozitatea a doi tineri devin mai puternice decât sârma ghimpată și decât paznicii înarmați.

Margarita Morris reușește să îmbine cu măiestrie ficțiunea cu faptele istorice reale. Detaliile despre viața de zi cu zi în Berlinul anilor ’60 – raționalizarea alimentelor, frica de STASI, tunelurile săpate în secret, fuga disperată peste zid – sunt integrate natural, fără să transforme romanul într-o lecție de istorie uscată. Personajele sunt vii, credibile și profund umane: Anna cu încăpățânarea ei protectoare, Liesl cu vina supraviețuitorului, Dieter, tânărul care ajută la săpat tunelul și care aduce în poveste prima iubire timidă și fragilă.

Advertisement

Scrisul autoarei este clar, emoționant și potrivit atât pentru adolescenți, cât și pentru adulți. Capitolele alternează perspectiva celor două surori, creând un ritm alert şi o tensiune care te ține lipit de pagini până la ultima frază. Finalul, fără să fie siropos, lasă în suflet o lumină caldă – exact ca mirosul de portocale proaspete într-o seară de iarnă.

„Portocale pentru Crăciun” este genul de carte pe care o recomanzi mai departe imediat ce o termini. O lecție de istorie îmbrăcată în haina unei povești de familie emoționante, care îți amintește că, indiferent de zidurile ridicate de oameni, legăturile adevărate nu pot fi oprite niciodată.

Kiran Millwood Hargrave reușește în „Femei pe rug” să transforme un episod real și puțin cunoscut al istoriei norvegiene într-un roman de o intensitate rară, în care frigul Arcticului pătrunde până în oase, iar focul rugurilor arde mai aprig decât orice iarnă.

Povestea începe în ajunul Crăciunului 1617 (deși acțiunea principală se petrece în 1620–1621), când o furtună cumplită răpune într-o clipă aproape toți bărbații din mica așezare Vardø. Rămase singure, femeile – în frunte cu Maren, Ursula și Kirsten – învață să supraviețuiască, să pescuiască, să-și refacă viața fără bărbați. Trei ani mai târziu, sosirea comisarului Absalom Cornet, însoțit de tânăra sa soție norvegiană Ursa, aduce cu sine dogmatismul religios și vânătoarea de vrăjitoare. Ceea ce începe ca o acuzație izolată se transformă rapid într-un val de teroare care mistuie comunitatea.

Cartea impresionează prin felul în care autoarea împletește documentarea istorică riguroasă cu o scriitură senzorială, aproape poetică. Mirosul de sare și sânge, frigul care mușcă din carne, sunetul valurilor și al lemnelor trosnind în rug – totul este atât de viu încât cititorul simte că se află acolo, pe stâncile din Vardø. Personajele feminine sunt construite cu o delicatețe și o forță extraordinare: Maren, cu durerea ei mută și curajul tăcut; Ursa, prinsă între lumea privilegiată din Bergen și realitatea aspră a Nordului; Kirsten, rebelă și neîmblânzită. Relația dintre Maren și Ursa, plină de atracție, vinovăție și tandrețe, devine inima emoțională a romanului.

„Femei pe rug” nu este doar istorisește o tragedie reală (la Vardø au fost arse pe rug 91 de persoane, majoritatea femei), ci vorbește despre mecanismele fricii colective, despre felul în care puterea bărbătească se hrănește din teroarea femeilor independente și despre cât de subțire este linia dintre supraviețuire și acuzația de vrăjitorie.

Advertisement

Un roman dureros de frumos, care rămâne mult timp în minte și în piept după ultima pagină. O lectură obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă cum fanatismul și patriarhatul pot distruge vieți întregi sub pretextul „binelui comun”.