Era primăvara anului 1992, iar aerodromul militar de la Boboc, județul Buzău, vibra în ritmul obișnuit al exercițiilor nocturne. Trei elicoptere Alouette IAR-316, pilotate de echipaje experimentate, au decolat succesiv pentru un zbor de rutină spre Urziceni. Nimic nu prevestea ruptura care avea să se producă în ordinea firească a lucrurilor.
Comandorul Marcel Smoleanu, aflat la manșa primului aparat, își amintește cu o precizie aproape cinematografică momentul în care realitatea s-a fisurat. „Zburam la o altitudine joasă, cu o liniște aproape hipnotică în cască. Din stânga, ca dintr-un gol de timp, a apărut o sferă incandescentă, roșiatică, de dimensiuni greu de estimat. Era ca o prezență vie, dar fără zgomot, fără vibrație. Doar lumină și o viteză care sfida orice logică aeronautică.”
Obiectul nu doar că a intersectat traiectoria elicopterului, dar părea să se joace cu distanțele, apropiindu-se și dispărând într-o fracțiune de secundă. Ceilalți doi piloți au confirmat vizual apariția, iar radiolocatorul de la sol a înregistrat prezența unui obiect neidentificat, cu o traiectorie neconformă cu orice zbor cunoscut.
După aterizare, echipajele au raportat incidentul conform procedurilor. Însă ceea ce a urmat a fost o lecție despre tăcere impusă. „Am fost chemați separat. Tonul era rece, autoritar. Ni s-a spus că am văzut ce nu trebuia și că orice discuție pe această temă va fi considerată abatere disciplinară. Nu era o sugestie, era un avertisment”, povestește Smoleanu.
Înregistrările radar au fost preluate de o structură superioară, fără explicații. Niciun raport oficial nu a fost emis, iar incidentul a fost clasificat. Piloții au fost sfătuiți să nu discute nici măcar între ei despre cele întâmplate. „Era ca și cum realitatea fusese rescrisă. Ne-au cerut să uităm, dar cum să uiți ceva care ți-a schimbat percepția despre lume?”
Ani mai târziu, în contextul în care tot mai multe guverne recunosc existența unor fenomene aeriene neidentificate, mărturiile piloților de la Boboc capătă o nouă greutate. Nu doar ca dovezi ale unui posibil contact cu o tehnologie necunoscută, ci ca simbol al modului în care sistemele închise reacționează la necunoscut: cu tăcere, intimidare și negare.
„Nu știu ce a fost. Dar știu că nu era de aici. Și mai știu că ne-au făcut să ne simțim vinovați pentru că am văzut”, încheie Smoleanu, cu o voce care poartă în ea nu doar amintirea unei nopți stranii, ci și ecoul unei întrebări care nu și-a găsit răspuns.
