Unul dintre cele mai stranii și devastatoare fenomene naturale din istoria umanității a avut loc în Europa secolului al VI-lea, marcând un episod de întuneric și frig extrem care a schimbat cursul vieții pentru milioane de oameni. Incredibil, dar real, în anul 536 e.n., continentul a fost acoperit de un nor enigmatic, descris de contemporani ca o ceață densă și opacă, care a declanșat un dezastru major: o iarnă continuă de aproximativ 18 luni. Acest eveniment nu s-a limitat la Europa; relatări istorice și dovezi științifice moderne indică efecte similare în Orientul Mijlociu și părți din Asia, unde soarele a fost obscurizat zi și noapte, ducând la o scădere drastică a temperaturilor globale. Chiar și în perioadele tradiționale de vară, temperaturile au rămas la nivel de îngheț, făcând imposibilă orice formă de recoltă până în primăvara anului 537 e.n. Foametea rezultată a provocat ravagii uriașe, cauzând moartea a aproximativ o treime din populația Europei, iar în regiunile nordice, unde condițiile de iarnă extremă au persistat aproape un an și jumătate, rata mortalității a ajuns până la 90%. Acest an este adesea numit “cel mai rău an din istorie pentru a fi în viață”, datorită combinației letale de frig, întuneric și lipsă de hrană.
Cronicari antici precum Procopius din Cezareea, un istoric bizantin care a documentat războaiele lui Justinian, și Cassiodorus, un oficial roman care a scris scrisori administrative, au relatat în detaliu despre apariția subită a acestui nor negru. Procopius descria cum “soarele dădea lumină fără strălucire, ca luna, pe tot parcursul anului”, iar cerul era acoperit de o ceață uscată care bloca razele solare, provocând un efect similar unei eclipse permanente. Cassiodorus, la rândul său, nota în corespondența sa oficială că “soarele pare a fi pierdut puterea sa obișnuită” și că aerul era plin de un praf misterios, ducând la ierni prelungite și veri reci, cu zăpadă căzând chiar și în august în unele regiuni. Alți martori din bazinul mediteranean, inclusiv cronicari chinezi și irlandezi, au menționat fenomene similare: un soare albăstrui și slab, lipsa umbrelor la amiază și un cer permanent înnorat. Aceste relatări converg spre ideea unui nor de praf vulcanic sau aerosol sulfuros care a învăluit emisfera nordică, reducând temperatura medie globală cu până la 2-3 grade Celsius și perturbând ciclurile agricole esențiale pentru supraviețuire.
Urmările au fost catastrofale și multifațetate. Temperaturile în scădere constantă, chiar și vara, au fost însoțite de ierni feroce, dominate de evenimente meteorologice violente precum furtuni de zăpadă neobișnuite, inundații și secete paradoxale cauzate de lipsa căldurii solare. Recoltele au eșuat pe scară largă: grâul, orzul și alte culturi de bază nu au putut germina sau matura, ducând la o foamete masivă care a slăbit populațiile și a facilitat răspândirea bolilor. O treime din locuitorii Europei au pierit în acea perioadă, mai ales din cauza lipsurilor alimentare și a gerului năprasnic, dar și din cauza unor epidemii asociate, cum ar fi ciuma lui Justinian care a izbucnit la scurt timp după, în 541 e.n., ucigând alte zeci de milioane. În regiuni precum Scandinavia sau Insulele Britanice, mortalitatea a fost și mai ridicată, cu comunități întregi dispărând din cauza migrațiilor forțate sau a conflictelor pentru resurse limitate. Dincolo de Europa, efectele s-au resimțit în Imperiul Bizantin, unde economia a fost afectată, și chiar în China, unde cronicile vorbesc de zăpadă în vară și foamete care au dus la instabilitate politică.
Deși contemporanii nu au înțeles originea acestui nor de praf inexplicabil, cercetările moderne au elucidat misterul prin combinarea dovezilor istorice cu date științifice. Analizele nucleelor de gheață din Groenlanda și Antarctica au relevat concentrații ridicate de sulfat în straturile corespunzătoare anului 536, indicând erupții vulcanice majore ca principală cauză. O erupție masivă a vulcanului Ilopango din El Salvador, estimată la o magnitudine de VEI 6-7 (comparabilă cu cea a Tambora din 1815), a aruncat în atmosferă tone de aerosoli sulfuroși care au blocat radiația solară, creând un “iarnă vulcanică” globală. Alte erupții posibile, cum ar fi cea a unui vulcan din Islanda sau din America de Nord în 540, au prelungit efectele, ducând la un deceniu de climă instabilă. Acest fenomen a reflectat razele soarelui înapoi în spațiu, crescând albedo-ul Pământului și cauzând o răcire rapidă. Dovezi dendrocronologice (inele de copaci) din Europa și Asia confirmă o creștere minimă în acel an, susținând ideea unui impact ecologic profund care a afectat ecosisteme întregi, de la agricultură la migrația animalelor.
Pe termen lung, evenimentul din 536 a avut consecințe profunde asupra istoriei umane. A contribuit la declinul Imperiului Roman de Apus, a accelerat migrațiile popoarelor și a slăbit societăți întregi, deschizând calea pentru schimbări geopolitice majore. De exemplu, în Scandinavia, foametea a dus la abandonarea așezărilor, iar în Bizanț, a complicat eforturile de reconquistă ale împăratului Justinian. Astăzi, acest episod servește ca un avertisment privind vulnerabilitatea civilizațiilor în fața schimbărilor climatice bruște, fie ele naturale sau antropice. Cercetătorii continuă să studieze astfel de evenimente pentru a înțelege mai bine riscurile viitoare, subliniind importanța monitorizării vulcanice și a pregătirii pentru catastrofe globale.
Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
